Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acum 12 ani, într-un ianuarie nemilos, cu cateva zile inainte de ziua mea de nastere, intr-un timp in care parcă se reinventasera zapezile de altadata, bunica mea pleca la ingeri. Greu am ajuns în satul ala buzoian si greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obisnuita, departe de oras şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. As putea vorbi la nesfarsit de intunericul dimineţii, dar şi al serii care, parca, cuprindea prea mult din ceea ce stiam eu ca inseamna ziua.

Ma pierdeam intr-un vajait prelung de iarna geroasa si ma cutremuram la sunetul sumbru ce parea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vantul dinspre miaza-noapte, vuia Printul Întunecat din povestile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducator de geruri si zapezi viscolite, de fumuri ingemanate in povesti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc invesmantate in luciri de cristal, cu care eram eu obişnuita. Din toata familia eu eram singura ce putea ramane acolo pentru a-l supraveghea pe batranul nostru, fara sa imi dau viata prea mult peste cap. N-a fost usor, dar am adunat o lume in ochi de om care inca traia din amintiri de basm cu bunici tineri.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă impresurau din afara casei, cu pagini de carte ratacita, prin odaia fara vreo urma de biblioteca pasagera. Îmi lucram mâinile, iar mintea mi-o ocupam curatand porumb, in cosuri mari pe care le aducea tataia în casa. Habar n-aveam că o sa-mi fie dor, după un timp de acel ritual, in jurul orei 19, privind un film spaniol, cred, cu țigani, la care tataia striga : „Hai, să vedem țiganii!”

Imi mergeau degetele pe știulete de zici că asta făcusem toată viata și chiar mă bucuram ca va trece usor timpul și nicidecum că-mi stric mainile de orasanca. Nu aveam niciun gadget, iar tv ul abia de prindea vreo două posturi amarate. Acum cand mă gandesc cat de multe s-au schimbat intre timp, parca nu mai numar doar 12 ani ci vreo 20.

De cate ori se deschidea uşa, parea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate. 30 de zile in care am experimentat o altfel de viata, incercand sa uit ca acasa nu-mi ungeam nici painea cu unt daca nu voiam. Clipe care m-au facut sa ma intorc in Brasov cu multumire in suflet pentru tot ce aveam.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.

Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând: ”Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le stiam, am descoperit ca pot face fata unui trai nu tocmai confortabil, fara sa ma plang, fara sa mi se para nepotrivit. Am varuit, desi nimic din ce faceam nu era pe placul batranului, ba faceam dungi cu bidineaua, in toate partile, ba stropeam prea mult pe jos. Nicio vorba buna nu venea spre mine, dar eu nu aveam in gand decat sa primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gatit, dar tot ce puneam pe masa erau farafastlacuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acra, cartofii nu aveau ce sa caute in ea, iar mancarea de fasole era musai sa contina juma de kil de ulei, altfel nu era gustoasa.

La inceput m-am burzuluit pentru fiecare contra pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede vazand ca lucrurile mergeau ca unse daca respectam regulile lui. Evident ca nu se aplicau usor cele stiute de mine, intr-un loc care pentru mine a insemnat raiul, dar unde nu mă lovisem prea des de muncile gospodariei si condiții grele de trai.

Pe tataia il chema Ion. Pe mamaia Ioana. Doi oameni cu destine impletite strans mi se parea mie și, totusi, observam ca batranul nu suferea extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel putin asa aveam eu impresia, pentru ca eu inca as fi urlat după ea dacă nu mă uimeau atat de tare reactiile lui. Parca era o eliberare si refuzam sa cred asta, caci numai eu stiam cat de dependenti au fost unul de altul. Aveam sa ma insel, dar cu toate astea asistam la un spectacol care se repeta ca in ziua cartitei.

Se comporta ca un robot care-si fixase programul după ceasornicul rosu din perete. Acum mancam, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu in afara programului din mintea lui. Eu trisam, trisam citind, urmarindu-i discret miscarile si invatand sa traiesc fara mamaia mea al cărei miros inca persista in fiecare lucrusor din jur.

Doi Ioni. Ionii mei. Imi dadeau iar o lectie de supravietuire, parca stiind ca acel 2004 imi va fi greu de dus si acceptat. De 1 an si jumatate nici tataia nu mai e. Mi-au ramas icoane in biserica sfintită a copilariei mele. Am ramas cu ganduri si recunostinta imensa si i-am multumit lui Dumnezeu ca i-am putut avea mult in viata mea cat sa se bucure de ceea ce sunt si deveneam, iar eu sa ma simt multa vreme tanara.

E ianuarie iar, e Sfantul Ion, iar candela mea arde pentru bătranii mei dragi și, ciudat, imi pare ca in aer se imprastie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu rasfaturi simple. In mine, in schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sarbatorile de iarna se incheie de Sfantul Ion. Azi am despodobit bradul si mi-am impodobit amintirile cu gand de mamaie si tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveti sarbatoriti cu acest nume in jur strangeti-i tare in brate si simtiti-le mirosul sa fiti sigur ca-l veti purta cat mai mult, in timpuri cand lumea lor pare departe desi tu tot intinzi mana sa-I atingi.

La multi ani!

D na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbat-su, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent, de pe soba din curte.  A bolit profund, i s-au cojit zece rânduri de piele, a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, dar mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte, fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbat său. Mereu, cand se închina seara, se uita spre vale, și ca unui înger știut șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.

Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul, prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.

Două ferestre mici cu giurgiuvele de lemn, și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeața și dincolo de gărduțul cerdacului se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv și în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul și în locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Curtea era mică, ușor nefirească, cu pietriș mult și aproape fără buruienile ce cresc și in crapaturi adanci, chiar și când e secetă,  darămite pe un teren in care omul nu-și prea făcea simțită prezența decât tare puțin. Copiii se întorceau de la școală, se zgâiau prin zăbrele de gard neprietenos și se mirau ca nu e poartă. Poarta era cumva prin lateral, intr-o curte vecină, printre pruni, dar era bine că nu se știa asta, căci așa mai rezista totul fără cotropiri inerente. Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa ca peste noapte. Dintr-o dată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri.  Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele. Părea atât de bătrână încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate.

Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite și își înfășura trupul într-un halat gros și lung, până în pământ, din molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuti. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o in putere, mai vie decat acum, căci ochii noștri o descoseau cu obsesie zilnică și fără rușine prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil intre scena vieții ei și drumul de la strada. Oricine îi putea fi spectator iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât in mintea noastra, niciodată in a ei.

Acum, când scriu asta, nu pot să nu observ că am câteva puncte comune cu femeia pisică, cum o numeam eu, căci și in casa mea poți privi, prin geamurile cat mine de mari, frânturi de viață; iar de când scriu pe blog aș putea spune ca experimentez senzația în planuri diferite. Si ar mai fi câteva, dar le veți descoperi singuri, sper.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumina electrică nu avea și uneori observam, seara, o lampă cu gaz, din aceea simplă care exista până și în casa mea, dar doar ca decor. Asa că spectacolul vieții ei se încheia adesea ..mult prea repede, ascunsă de privirile noastre iscoditoare.  Pe prispă apăruse un balansoar și cât era ziua de lungă, stătea acolo, citind, sau încropind ceva de mancare în niște oale minuscule, de zici ca trăgeam cu ochiul în casa piticilor. Doar că nu era acolo niciun pitic și nici Alba ca Zăpada, nici măcar vrăjitoarea cea rea nu putea fi, oricat de ciudat arăta, și oricâte răutăți copilărești ar fi inventat asta. Mai avea o meteahnă d-na Mimi, fuma. Rotocoale de fum se vedeau ieșind printre stâlpii aceia frumoși ca niste opere de artă, zilnic și mai tot timpul, și pe cât de săracă părea, pe atât o transforma într-un personaj fascinant viciul acesta al ei. Mirosea acolo a vanilie și levănțică, a citrice dar și a bătrânețe și singurătate, insă cel mai mult simțeai, paradoxal, împăcarea cu sine. Tot nu explodau informații despre ea, niciun can can, nicio barfa, nicio existență a vreunei alte rude sau iubiri trecute. Până într-o zi..

pisicuț

Nu știu dacă a existat un prim pisic acolo, sau doi, sau trei, sau nu i-am văzut noi la timp preocupați sa intelegem pe unde intra ființa aceea în cazemata de dincolo de gard. Sau din ce se hrănește, că nu ieșea din casă și curte niciodată. Făceam scenarii că e ireală, că poate e ca o fantomă care fuge de oameni, asta si pentru ca dna Mimi nu privea pe nimeni în ochi. Fuma și iși schimba turbanele, citea și…aduna pisici, torcându-și viața împreună cu ele. In scurt timp, nici ea, nici casa nu ne mai fascinau. Ci pisoii și faptul că, dintr-o dată, femeia avea glas. Iși striga mâțele pe nume de care nu auzisem niciodată: erau Athos, Porthos și Aramis, sunt sigura ca era si d’Artagnan acolo, dar nu bag mâna in foc că îl auzisem la strigare și va zic ca pe atunci nu știam nimic despre muschetari. Cred ca veti intelege de ce am sarit ca arsă afland, la un moment dat, ca  nu erau nume de pisici de Buzau, da? Ah…mai era Lăbuță, Botoșel, Suzetă, care se numea astfel pentru ca era hrănit cu biberonul și nu adormea fara ea în preajmă, se mai auzeau la apel Prințesa, Roza și Albișoara, dar numărul lor era mult mai mare decat numele pe care le primeau sau ne ramaneau nouă in minte, prin treceri de o clipă. O pândeam fascinați de pasiunea ei și, in scurt timp, au inceput și rumorile prin sat.

Neam de neamul nostru nu mai ținuse vreodată atâtea pisici, iar dacă ne gândim că nu existau grăunțe, femeia părea săracă,- deși am aflat de curând că nu era, caci prin podoabele pretioase ce le stransese de a lungul vremii își asigura traiul, vânzând aur celor pe care îi considera de încredere-, iar mirosul le-ar fi devenit o problemă sătenilor,  e usor de intuit ca d-na Mimi li se părea  excentrica pentru o comunitate in care pisica avea rol doar de prinzator de soareci. Si totuși, cat a rezistat femeia, au rezistat și pisicile, și erau acolo ca intr-o dimensiune paralelă, ca intr-un univers creat numai pentru ei, având-o protector ca o pisică supremă.

Am plecat acasă, la oras. Am uitat și de casa cu pisici și de stuful gri de pe acoperisul obosit și de d-na Mimi. Doar ca, am realizat, subit, la întoarcere, ca lumina lampii nu se mai vedea la fereastra, prispa părea goală, casa și mai bătrână și femeia cu turban nicăieri. Secvențe trecute mi se derulau cu repeziciune făcându-mi inima să se strângă într-o presimțire sumbra.

-A murit!– mi-a răspuns cineva, desi nu întrebasem nimic, dar fața mea probabil că o făcuse deja.

Se stinsese subit, senină și împăcată în balansoarul de pe prispă, într-un tors definitiv, alături de cele cărora le fusese protector. Am privit către casa cernită, care devenise din nou doar o formă de rezistență în fața naturii. Curios nicio pisică nu mai era in jur. Niciuna din cohorta aia care uimea și intriga.

-Au dispărut, taică! Au dispărut, asa cum au aparut, ca peste noapte!

Iar lumea se jura ca nu-s prin bătăturile lor. Doar Suzetă a rămas în vecini, la fel de alintat, pripășit lângă o fetiță cu fes roșu, care avea tot gesturi fine și aristocratice, semn că unele lucruri au legătură între ele și că imaginația noastră poate fi influențată de fantasme, dar învinsă de realitate.

Un semn rămăsese. Si mai rămăseseră salcâmii străjeri să-mi spună istoria unui om de o clipă, dintr-un sat in care incă mai stau ascunse povești. Acum nu mai sunt nici ei, nici casa stuf, nici gardul oțelit. Nici nu știu ce e acolo; o vreme a fost teren liber, despărțit de un șanț proeminent care se umplea mereu cu apă și glod. Dar nici nu-mi păsa, eu  parcă, incă,  trec pe acolo, mică fiind, cu ochi obraznici și curioși, ascunsi în ochiuri de plasă, privind o femeie cu turban, care fuma și legăna pisici, și mi se umezesc ochii.

Si stiu și de ce nu imi amintesc ce e in acel loc acum, pentru ca de cate ori trec pe acolo, privirea mea se indreapta dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba imi privegeaza bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Si nu vad de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.