Doar pentru tine

-Ce vezi acolo?
– E ziua lui Mihai Tirnoveanu
-Cine e Mihai Tîrnoveanu ăsta?
-Cum nu știi? E soțul meu!
-Păi, tu ești o pisică!
-Asta vezi tu, el știe că sunt eu și că îi doresc ca visele să i se inmulțească precum stele astea, răspunsurile sa vină ca fulgerul și Dumnezeu să-i creeze lumea despre care îmi vorbeste mie seara, când vine acasă!
-Si mai stai mult acolo?
-Da!
-Până când?
-Până va veni să mă ia de mână, cum m-a obișnuit! Dar acum taci, nu vezi ce frumos i-a raspuns Dumnezeu de ziua lui? A adus artificii de stele doar pentru el.
-Păi, sa-i zicem la mulți ani!
-Să-i zicem! La mulți ani! Apropo, tu cine ești?
-Mă faci să râd! Eu sunt …Povestitoarea, afli tu de mine…curând!

..am pus  asta la păstrare…aici pe blog, după ce o dedicasem soțului pe fb.

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Plouă. Ploaie dragă mie, care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, dar eu  la ploaie devin copil,  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.

Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei: despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere, care nu sunt altceva decât  reţele de socializare.”

Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi, că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așează praful.

Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.

M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.

Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.

Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine.

 

Nu sunt Olguță, doar Adriană

Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocupările din timpul lui liber erau puține, poate și pentru faptul că nu prea cunoștea această noțiune : îi plăcea să cânte, să ne iubeasca pe noi, să spună bancuri, glume, să vorbească mult despre orice și… să facă bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii în existența lor. El a cântat viața și a transformat visele în realitate prin voință multă. Prea multă.

Nu știu câte cărți a citit, câteva poate, deși avea o minte sclipitoare. Dar când ai joburi multe, nu-ți mai vine a citi nici numărul de la casă, preferând să asculte șoaptele patului de atâta oboseală.

Cartea pe care a citit-o, cu siguranță, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca în casă cu noi strigând:

„Potemkin și Kami Mura

Au plecat azi la răzbel,

Foc și pară, și oțel.

Ura,ura!”

….și râdea cu noi,  fetele lui, și ne tăvăleam pe jos de bucurie.

Mihai, soțul meu, nu e de acord cu mine; pentru el e o carte tristă și atât, nici urmă de bucurie, dar nu despre asta e vorba acum. Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un sunet, un miros mă poartă în locuri demult uitate, un om îmi produce scântei în suflet, și se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.

Și ard, ard, așa…în neștire. Nu pot fi ca Olguța, din păcate. Olguța era puternică, biruitoare, efervescentă, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricât de frumoasă ar fi comparația. În viață, nu sunt atât de optimistă. Mi-am gasit aliat în cuvinte, dar e o îndrăzneală prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic, din ce aștern pe foaie, la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a mă reda public într-o altă formă. Scriu ca și când vorbesc cuiva, unui personaj imaginar ce stă și mă ascultă, scriu pentru soțul meu care mă îndeamnă mereu să fac asta; scriu să nu uit, scriu să mă vindec, scriu când nu pot vorbi, scriu când am tăcut prea mult, scriu prost, scriu bine, scriu ca exercițiu, scriu să nu îmbătrânesc, scriu prea puțin, dar cumva, scriu să nu uit că pot scrie.

În rest sunt prăpăstioasă și solitară. Am oameni buni în jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am prea mult în viața trăibilă, deși îmi spunea cineva drag că s-ar putea să mă înșel căci unii oameni își poartă ”crucile în solitudine și fac din nesiguranță scut„. As avea-o dar, din păcate, sunt prea înfiptă în realitatea asta crudă, îndulcită doar de oameni și de vorbele lor.

Vorbe la care am răspuns cu ceva timp în urmă, când am fost comparată cu Olguța, din La Medeleni. Nu sunt Olguță, doar Adriană, cu nume de cod…Povestitoarea.