Tata, amintire pe piedestal….

  • Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis- urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o, când nu e loc decât pentru unul acolo?
  • La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de cureluşele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
  • Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
  • Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în toată ziua aia: sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir, amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
  • ”-Al meu a fost mai apăsat!
    -Da, dar mie mi-a dat şi apă!
    -Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea? Ce-mi place vopseaua!
    -Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
    – De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
    -Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa…că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
  • Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele, exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluia siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
  • Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
  • Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam, amândouă, că ne lipsise doar ecoul, că de fapt, auzisem acele cuvinte mereu, mereu, tare, ascuţit, şi profund…acolo în sufletele noastre.
  • Tata era poveste…dar într-o zi, neagră zi, tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea neagră zi….cum vă spuneam, când, s-a întors de tot la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
  • Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui, cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
  • Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
  • Nu s-a făcut. Din păcate. Sunt opt ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.

       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata! Vă las cu Timpuri noi, am reactualizat postarea, dar n-aş putea scrie ceva mai potrivit..

Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….

RECUNOŞTINŢĂ şi urzici….

Nu ştiu cum e la voi, dar eu sunt prima care mă trezesc în casă. Astăzi am zăbovit în pat, îmi venea să mă foiesc, parcă spre a fugi repede din patul, în care, de două nopţi,  nu reuşesc să mă odihnesc aşa cum trebuie. Mă culc şi mă trezesc la fel de obosită. Ceva m-a oprit. Am insistat cu privirea pe chipul lui Mihai. Visează. Râde de-a dreptul în somn, ţi-mi vine să-i pun mâna pe frunte, să-l mângâi uşor pe cap, aşa cum îi place lui, de obicei. Dar nu vreau să-l trezesc. Stau şi mă uit cum îl poartă visele pe tărâmuri neştiute de mine.

Oare unde o fi acum, de rade atâta în somnul lui de dimineaţă? Ei, poate o fi la Ciobănus, cu prietenu’ Costel. Sau îşi face săbii de luptă şi cazemate de apărare, ca în copilărie. Sau poate taie crinii bunică-sii în loc de buruieni. Sau poate o viseaza pe Zoe, câinele lup ce nu s-a mai intors acasă din pribegie şi o vede fericita acolo unde e acum.

Sau poate mă visează pe mine, mai ştii? Eh, prostii! Tocmai ce s-a întors, şi-a pus o mâna sub cap şi pare relaxat: ”zici că stă la plajă”, gândesc eu. Am înţepenit. Încerc să cobor din pat, şi în neatenţia mea, doar ce-l văd, brusc, trezit, cu telecomanda în mână, fix pe un film românesc. E un film cu Toma Caragiu. Vreau cafea. Am una rece, de ieri. Mi-o pun în cană şi trag cu ochiul la filmul ce era pe sfârşite, din păcate. Săptămâna trecută, am văzut unul cu Amza Pellea:”Tată de duminică”. L-am mai văzut de câteva ori; prima data, când eram copil, de credeam că în România e o lege care le pune pe mame să facă duminica şniţele, piure şi cremă de zahăr ars. La fel făcea şi mama, şi vecina.

Mă apuc de făcut urzici. Ah, da, staţi! Trebuie neapărat să vă spun cum m-a căptuşit pe mine soţul cu un morman de urzicuţe de pădure. Vine vineri acasă fericit:

-Nevastă, am luat urzici! -Ok. Şi? -De 10 lei. -Totuşi, care-i treaba? -Păi, ia, uite, ce multe mi-a dat!, ………şi-mi arată un pungoi imens, cât o plasă de rafie.

Nu comentez. Am o teorie. Dacă bărbatul face ceva din proprie iniţiativă (cumpărături, vase, curăţenie) şi, nu eşti tocmai încântată,….taci. Data viitoare n-o s-o mai facă dacă-l cerţi. Şi s-ar putea ca în următoarea fază să fie cel mai bun lucru care-l face. Aşa că, am tacut. Noroc că aveam mâncare făcută şi plasa cu urzici a trecut pe locul doi.

Ieri, am fost la mama, la cafea. Nu, nu m-am dus cu mâna goală, am luat cu mine …plasa belea. O oră am curăţat la urzicuţe, sub privirile îngrozite ale lui Mihai. Mama le-a spălat, mi le-a pus într-un recipient curat şi de opărit, le-am opărit acasă:

-Data viitoare nu-ţi mai iau, prea multă bătaie de cap!, mă priveşte el oarecum vinovat; -Ei, na!, răspund eu. Lasă că uiţi până atunci, să vezi ce bune vor fi!

Tot ieri a fost ziua televizorului. Pe unde ne-am dus, învârtit, chiar şi acasă, …urlau trei televizoare, care mai de care, mai pe emisiuni surprinzătoare. Mama se uita la „Noră pentru mama”, evident. Noi nu pricepeam nimic, dar printre hohote de râs, cumnatul meu spune:

-Taci, nu mai râde, Mihai, că m-a prins şi pe mine! E ca în viaţă, intrigă, minciună, adevăr, ipocrizie, frumos, urât, tot. -Şi asta-i de bine?, zice soţul bulbucându-şi şi mai rău ochii. Ia uite, ăla, ce freză are, cred ca a stat o oră să şi-o facă! -Păi, na, se uită mama, aud şi eu!, continuă cumnatul. Psihologia omului. Da, cu tine nu se poate uita omul, uite-mi şterg lacrimile de râs! -Nu, nu, ne uitam! Altfel, mă omoară nevasta! Îmi bagă urzicile pe gât, aşa cum i le-am adus, necurăţate! Ne uităm şi noi cu mămica, împreună, că n-om muri..!, şi mai ţâţâia niţel a mirare, dând din cap dezaprobator şi faţă de emisiune, dar mai ales la înfăţişările celor tineri.

Acum, ce să zic? Am nimerit când doi FOŞTI îşi reproşau cât de urâtă a fost viaţa lor împreună. Da, ce-şi mai reproşau,  jurai că au fost cel puţin zece ani căsătoriţi şi că au şi vreo duzină de copii abandonaţi. Zgâiesc ochii, ciulesc urechile, îmi privesc soţul şi-mi piere zâmbetul.

Cred că v-aţi obişnuit cu mine să fac tot felul de comparaţii, analogii şi sinapse de-astea mai mult sau mai puţin utile. În fine, acolo am tăcut, mi-am luat urzicile, am mulţumit de ajutor şi am plecat la celelalte televizoare de acasă, asta după ce am trecut printr-o tură de cumpărături, pe repede înainte.

Noroc ca a început Mihai discuţia, altfel cred că-şi suna vreun prieten doctor, să mă propună pentru vreo consultaţie psihiatrică, dacă ar fi ştiut ce mă bântuie pe mine sâmbătă după masă.

-Urâtă emisiune! Aia cu nora!, începe el…. -Da, urâtă!… -Cum se pot bălăcări nişte foşti în halul asta? Ce e fost, fost rămâne, ce mai contează a cui e vina? E evident ca orice om ce devine trecut, (şi, nu din acela pe care-l evoci tu în poveştile tale, ci ăla de care fugi şi-l laşi în pace, să nu te mai găsească niciodată), trecut trebuie să rămână. Ce rost are să tulburi apele? Înseamna că……… nu eşti eliberat!

Dau din cap a aprobare, dar în mintea mea, deja, se derulează un film prost în care sunt protagonistă, dar am alte personaje secundare ca interlocutor.

-Ştii, Mihai ! În orice poveste fiecare crede că are dreptate. Îşi formează o gaură în care-şi bagă cu forţa doar ce a fost reprezentativ pentru el. La modul general, văd că o pondere mare în vină se crede că o au doar bărbaţii: ei înşală mai repede, mint, au vicii ascunse, sunt taţi pasageri, sunt tirani, insensibili s.a.m.d. O replică e veşnic pe buzele tuturor: ”copilul nu are nicio vină”, de parcă, ar gândi măcar unul din noi asta. Replică tâmpită, tâmpită prin truismul ei. Dar noi, noi, femeile,  nu suntem tot acolo? În relaţia care poate nu a mers niciodată dar în care am rămas forţate de împrejurări sau chiar de propriile noastre emoţii şi slăbiciuni?

Îmi aduc aminte de o relaţie de-a mea, importantă, de altfel, chiar dacă cele mai multe aspecte le trec cu uşurinţă la:” aşa nu”,  sfârşită, deja, la începutul anilor 90. Nu înţelegeam prea mult ce mi se întâmplă, dar auzeam periodic că-l înnebunesc, că-l aduc în prag de disperare şi că sunt greu de suportat. Eu nu vedeam decât doi oameni care aveau slăbiciune unul faţă de celălalt, uneori uşor erotică, dar că, în rest, eram separaţi de mentalităţi, educaţie şi exteriorizare diferită. Şi lipsa iubirii, fireşte.

Atât despre asta. Altceva e important. După zece ani, când maturitatea deja se aşezase peste amândoi şi tăcerea între noi era permanentă (nu mai aveam nimic comun decât ceva amintiri), mă trezesc într-o întâlnire a sorţii cu acest FOST. Nu voi da detalii, poate într-o altă poveste, dar atunci îl ascultam incapabilă să rostesc două cuvinte, cum am fost de minunaţi împreună şi ce frumos, grandios, şi plăcute momente am trăit.

M-am trezit din beţia cuvintelor lui ameţitoare şi nu i-am spus decât atât:

-Ştii, parcă vorbeşti de altcineva! -Eu, cu siguranţă, nu am jucat în filmul tău! Acţiunea dintr-al meu, comun cu tine cică, e mult mai proastă, tristă şi plină de durere! Mi-aduc aminte de palme, jigniri şi  doar de câteva momente bune! Daca ăsta e modul tău de a mă ţine minte, mulţumesc, e măgulitor! Eu, totuşi, nu ştiu, nu recunosc şi nu simt nimic din povestea ta! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că povesteşti frumos! Acum, de te ştiu, parcă îmi pare rău pentru tine! Nu e frumos să schimbi nici acţiunea, nici finalul!

Finalul l-am scris într-un sfârşit, dar de atunci ştiu sigur, că fiecare crede că porţiunea lui de adevăr e mult mai corectă, concretă şi verosimilă.

Urzicile sunt gata, bune, fragede, multe. Mă gândesc să congelez o porţie, prea sunt gabarit depăşit. Gând trecător, însă. A intrat Mihai în ele, repede, cu o lingură mai mare. Ca într-o reclamă. S-au împuţinat un-doi.