E-naltă până la Cer, crucea lor..

Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care îi moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de el, pentru că își răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate ca o greblă, și își băga mâinile în claia lui minunată și parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam ca îl atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata. Azi o plâng pe mamaie. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei cu maia pe care o cocea în soba din odăiță. Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa sa-și taie singur porcul de Ignat. ”Ce, mă! Să vină altul să mă învete pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!” Și putea. Vine Craciunul tataie. E al doilea Crăciun fără mofturile tale de moș-cocoș.

Azi o plâng pe mătușa Tinca, și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper și olecuță de zahăr dau parfum de poveste: „Ioană, adu tu nițică cafe că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!” Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca zăpada cu tot.

Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu. Pe lângă toți acestia plâng îngerii noștri cu aripi de cenușă și plânsul ăsta nu e melancolic și duios precum poveștile mele cu buni și străbuni. Plânsul acesta arde și mă fac să uit că mă ard și alte nimicuri. Nouă ne-a rămas posibilitatea asta. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Spuneam, deunăzi, că amurgurile nu sunt poetice mereu. Om înțelept mi-a răspuns: ”DA, dar ce bine e sa le vedem in fiecare seara!”

Dumnezeu să îi odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți..

E înaltă Crucea lor până Cer..

cruce