Poteca Adrianei

Drumul către și dinspre Buzau a fost mai liber ca niciodată. Ploaia a stricat planurile multora probabil, încât traficul nu a fost deloc aglomerat. A condus cumnatul lin, fin, deloc agresiv, cu o blândețe necunoscută mie și nu din punctul meu de vedere, daca înțelegeti ce vreau a spune, punând accent pe siguranța noastră, dar dându-ne și posibilitatea de a admira ușor ceea ce ne oferea priveliștea. Din cand in cand mă vedeai cum priveam pe geam, uimita ca drumul se desfasura altfel decat stiam eu că există, desi pe 10 iulie il mai bătusem o dată. Ce repede se pot schimba lucrurile și, uneori, perspectiva!

Pe tot traseul, dar mai ales la Mizil, am văzut căței frumoși, ce păreau abandonați, privind lung după mașini și oameni, ca după o amintire cu suflet eliberat de poveri. Cel puțin asta îmi exprima mie vreo privire blândă și resemnată, fără să fac însă o analiză amănunțită, încercând sa mă amăgesc ca sunt doar liberi și că, poate, iși fac plimbarea de după amiază, pe corso. Nu vreau sa ma gandesc la altceva, sa nu mor de tristete și să nu-mi provoc alte răni mai noi sau in plus față de cele ce le am deja vizavi de acest subiect. Poate și de asta mi-a fost un dor nefiresc de cei de acasă, pe care îi știam, însă, în siguranță chiar dacă lipsa lor nu-mi producea prea mare bucurie. Noroc că am găsit alte pufoșenii drăgălașe în bătătura mamei, pe care am sarbatorit-o joi, cu atâta drag.

Bușteniul părea aerisit și cu artere noi, Sinaia plină de turiști, iar dinspre Caraiman aburii pluteau de parcă erau niste iele într-un dans magic, plin de mister. M-am mirat nițel că, independent de vreme, ce nu era prea prietenoasă, Crucea din vârf se zărea semeață și demnă, străjuind piatra și văzduhul, nesfârșitul și lipsa de hotar. Te lua cu friguri doar privind-o.

Pe la popasurile cunoscute se aglomerau vânzători de pepeni, miere, fructe de pădure și vestita branza de burduf. Cum treceai de URLAȚI…3KM, cum râd eu de fiecare dată, apar și funiile cu ceapa roșie, ceapa de apa, de Buzau. De ce s-o fi numind ceapă de apă? In fine. Când ajung in zona periferica a Buzaului îmi ridic gâtul și privesc spre arterele principale, recapitulând în gând: „Pe acolo e gara, dincolo dai in centru, pe aici Drăgaica!”E doar o formă de a spune „bună ziua ” unui loc drag ce iși verifică urmele unor rădăcini adânci, prin niște simple întrebări.

Cel mai mult, însă, îmi place sa privesc drumul de la Buzau la Cilibia. Mi-aduce aminte de tata. Conduceam eu o Dacie veche și obosita, dar care mi-a fost tare dragă. Tata statea in spate și iși ițea capul pe la mijlocul banchetei, între scaune. Pe la Mânzu, copacii se înalță spre cer.. .. lung, prelung, ca într-o rugăciune tainica, unindu-și ramurile într-o îmbrățișare firească. Era vară și soarele mijea printre crengi, făcând locul de basm. Eu încetineam, vrând, parcă, să cuprind cât mai mult din minunea lui Dumnezeu. Tata sesiza și ȘTIA, fără să-i spun de ce fac asta, uimit fiind și el de sărutul pasional al frunzelor, fix pe altarul Cerului.

„-Nu-i așa ca e minunată aleea asta, tăticule?”, îmi șoptea el ușor emoționat.

plopișori

Încuviințam zâmbind, cu ochii pironiți spre orizont și cu o privire fugară în oglinda retrovizoare unde întâlneam lumina aia specială din ochii tatei. De atunci, de câte ori ajungeam în zonă, tata spunea simplu:„Hai, că mai avem puțin și ajungem la Poteca Adrianei!„

Din acel punct, undeva pe o strada laturalnică, se face drumul catre locul pe care părintele meu și l-a ales, inca din viață, să odihnească pe veci. De fiecare data cand ajung, însa, pe Poteca Adrianei, cum frumos o numea el, îi zic tatei o rugăciune scurtă, iar privirea mea către cer nu mai adună doar împreunare de frunze, crengi și vazduh ci licăr de înger ce ne vegheaza. Și șoptesc încet: „Da, tată, am ajuns!„

Articolul este înscris în duzina de cuvinte, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabelul lui Eddie veți găsi și alți participanți. Cuvintele obligatorii, cu ajutorul cărora am țesut amintirea asta, sunt: ”exprima, independent, analiza, eliberat, perspectiva, exista, accent, suflet, rani, lipsa, amintire, radacini.„

Tata, amintire pe piedestal….

  • Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis- urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o, când nu e loc decât pentru unul acolo?
  • La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de cureluşele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
  • Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
  • Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în toată ziua aia: sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir, amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
  • ”-Al meu a fost mai apăsat!
    -Da, dar mie mi-a dat şi apă!
    -Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea? Ce-mi place vopseaua!
    -Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
    – De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
    -Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa…că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
  • Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele, exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluia siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
  • Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
  • Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam, amândouă, că ne lipsise doar ecoul, că de fapt, auzisem acele cuvinte mereu, mereu, tare, ascuţit, şi profund…acolo în sufletele noastre.
  • Tata era poveste…dar într-o zi, neagră zi, tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea neagră zi….cum vă spuneam, când, s-a întors de tot la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
  • Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui, cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
  • Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
  • Nu s-a făcut. Din păcate. Sunt opt ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.

       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata! Vă las cu Timpuri noi, am reactualizat postarea, dar n-aş putea scrie ceva mai potrivit..

Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….

O zi cu tata

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar că a fost static, în niciun caz.

Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cred că era Sinaia Forever, sau cam aşa ceva, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase în plin centru al oraşului, corturi largi şi o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, cu o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el.În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.

Am parcat pe o strada micuţă, în pantă, lângă o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul omului cu muzicuta si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu îi părea să fi ştiut vreodată ce înseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. N-a avut, în schimb, nici o obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de  unde am luat  trei capuccino şi două coniace în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.

Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce în centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu a absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste ce-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.

Undeva o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: ”-Uite-o pe Mirabela Dauer!”

Supărat că nu o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să nu o privească insistent, apoi se întoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: „Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spune tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.

În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care nu a putut rezista niciodată sexului frumos. Ne întâlnisem cu o prietenă; dar cel mai plăcut lucru, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: ”Fetiţa mea!”

Ştiu că nu-i toamnă, dar mi-e dor de Peleş şi de tata…

Draga mea, Carmen, aceasta este tot o duzină întârziată. Iţi mulţumesc pentru unul din cele mai frumoase comentarii lăsate pentru mine în articolul tău şi da, uite, din nou, dovada că acest club al celor 12 cuvinte îmi e colac de salvare şi motiv de revenire pe un blog pe care, altfel, s-ar aşterne praful, cum spun mereu. Cuvintele vedetă, ajutoarele de nădejde ale acestei scrieri, sunt:”incapatinat, stea, aburit, morisca, ambiguu, cornul, suier, curbe, marmorare, fugar, rugina, soarbe ”. În tabelul găzduit de Eddie, veţi găsi, cu siguranţă, oameni mai inspiraţi şi, poate, texte mai literare. Eu am avut …… doar o zi cu tata.

Stele

  • Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spun timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
  • Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng demult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
  • De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
  • Să vii în visul meu astă seară, tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, ştiam, dar parcă tot credeam că te-a luat să-i fii stea în jocul lui pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
  • Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. El îmi păzeşte viaţa, şi somnul şi visul, şi pe tine acolo! Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată! Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!

 

  • Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu, alături de multe altele. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai puternic şi tare îl rog să le dea sănătate căci, în rest, facem noi să fie bine, după rânduiala lui.

  Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

Am ales din nou un text scris acum ceva vreme, pentru tema unică din clubul celor 12 cuvinte: ”Stele”. Pentru provocarea de luni au mai scris şi alţii şi îi găsiţi pe toţi în tabelul găzduit de Eddie.

Crăciunul tatei

  • Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima ei spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.

 

  • Cele două fete suportau diferit povestea: una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea: mai e sau nu şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu. Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

 

  • Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care acum se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!”

 

  • Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă: trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuita de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!

 

  • Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra le-au creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză: 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l ca şi mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
  • Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa lui că ne va mai revedea vreodată, l-au făcut să iasă din comă după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.

 

  • Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.

 

  • Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptată de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul ei până la capăt.

 

  • Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.

 

  •  Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.