Curburi

eu..26 de ani

Azi noapte am visat  niște trepte și pe mine cu vreo 20 de ani mai puțin. Eu nu m-am plăcut în tinerețe. Dacă m-am simțit bine, cu adevărat, în pielea mea, a fost pe la 33-40 de ani. Ciudat, nu? Atunci am simțit echilibru între minte, corp și trăiri. Numai că echilibru e mult spus, ținând cont de întâmplări. Straniu e că, tot atunci, am și făcut alegeri definitorii. Unele bune, altele de excepție, unele rele și altele eliberatorii. Curburile acelui drum le simt și acum, cu tot tăvălugul acela de senzații diverse, cu rotirile în ac de păr, cu fluturii din stomac și revărsările de adrenalină pe care nu am reușit, nicicum, să mi le stăvilesc. Curburi de inimă, de trădări, de libertate, de regăsire, de spaimă, de viață la întâmplare.

Dar cum spuneam, despre visul meu de noapte  de pe treptele de piatră, priveam cum cineva repara un bocanc. De fapt, semăna cu o gheată imensă, ceva cu numărul 46, dintr-un material lucios roșu, cu margini negre. Șiretul lipsea, iar perechea nu era în cadru. Cineva, stătea aplecat și părea că-l pregătește de ducă. La un moment dat, o roată de bicicletă intră în cadru. Doar una..se vedea, deși se știa ca bicicleta e acolo, chiar și acțiunea următoare se simțea, însă eu vedeam jumătăți. Jumătate de gheată, de bicicletă, de om, care era ghemuit, cu privirea în pământ, neatent la mine. Eu eram deasupra tuturor și mă simțeam detașata și….. în plus. Când să plec, am fost prinsă de mână și senzual, cu flirt și pasiune neștiută, am auzit: „Nu acum, mai stai! Rămâi cât să-ți spun despre…”

Nu văzusem chipul dar îl bănuiam, nu simțisem nicio furnicătură, nicio tresărire și nu-mi era prea clar de ce credeam că omul îmi va vorbi pasional. Nici ce voia a-mi spune, nu am auzit. Vedeam, insă, clar, prea clar, gheata aceea imensă, de parcă erau cele pe care tata mi le dăduse să le port în clasa întâi, când făceam navetă, pe jos, doi kilometri dus, doi întors, cu picioarele mele firave prinse în acele încălțări uriase, roșii, cu două numere mai mari.

BOCANCI-STEEL-8-INELE-ROSII

Cred că știți deja continuarea, dacă mă citiți constant – fugara din mine s-a desprins, încet, trecând în vremuri noi. Pe trepte de piatră, într-un drum cu linii curbe, cu vârsta mea cea matură, cu fierbințeala sufletului meu prins, încă, în aburi de tinerețe, știam că sunt în vis și că e musai să mă trezesc. M-am simțit mult mai confortabil când m-am trezit, aievea, pe perna mea ocupata de cățelul care nu poate dormi decat cu capul pe mine, indiferent in ce pozitie s-ar afla.

Curbele gândurilor mele de noapte au avut mari șerpuiri, prin ani trecuți, prinși în secunde de vis înnoptat în umbre cu ghete roșii, cu atingeri străine și cu roți de bicicletă. Din toate acestea păstrez o singură realitate: ar fi fost cazul sa învăț să merg pe bicicletă, dar, uneori, frica e cea care mă guverneaza.

audrey

Cineva spunea că din cauza acesteia pierdem toata distractia vietii. Poate ca da, poate că nu, însă, de când mi-am rupt glezna, precauția ocupă și visele nopții. Asa că mă intorc în curburi de  cuvânt, unde mă simt mai in siguranta și de unde pot explora lumi întregi și pot merge pe bicicleta închipuirilor mele, cu un coș plin cu liliac și crengi de cireș înflorit.

Mi-aduc aminte de un meșter popular, un om cu o față roșie și sprâncene stufoase, care cioplea în lemn linguri și polonice. Dacă-l întreba cineva ce face, răspundea tuturor, sec, dar apăsat: „Niște curburi, taică! Doar atât.”

Doar atât vă spun și eu despre curburile gândurilor mele amestecate, într-o provocare a clubului celor 12 cuvinte.

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,

Să uit că sunt intreagă și completă,

Că n-am nevoie de iertări sau chiar mai bine

Îmi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,

Acid sau bază după caz sau faptă,

Experimente poate le-oi numi,

Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei

Sa ai privire înainte îndreptată,

Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,

Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,

Văd soare strălucind ca o vacanță,

Imi vad de viata și de al meu drum

Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,

Trădări și caracter dual vedea in mine,

I-am pus in suflet altă eprubetă

Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.

A pus in ea, cu grija, ce a stiut:

Ceva fierbinte,  stare desuetă,

O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,

O supărare nouă, dar și una veche

Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie

Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,

Nu vom mai  presara sare  pe rană,

Vom fi doar fumuri din țigări uitate,

In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,

Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,

Si vom zambi usor cum fac nebunii,

Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul

…..unor experiențe…. eșuate!

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta: uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.

Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele. Motiv pentru care am vrut să inchid și comentariile pentru că poate credeți ca insistand pe anumite idei nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira cuvinte. Ieri, după o zi de luni ingrozitoare, cu intamplari si amănunte ce mi-au facut ziua ingrozitor de urata, sotul meu mi-a dedicat o melodie, de Dan Spătaru. Am vrut sa rad de el și sa-i spun ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile-recunosc, nu le stiam- mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.