Când am dor de România, port ia, port glia!

Mereu m-a tulburat cuvântul  poveste. Mi-am zis că e minunat să vezi trecerile care se fac din oameni spre oameni, cum se alunecă în sinapse și legături, doar folosind emoții, cuvinte, tradiții și obiecte cu suflet. În toamnă, am fost la o lansare de carte la Tg Mureș, la un simpozion numit „Punți de lumină, patronat de d-na Mariana Cristescu, jurnalist și scriitor, la ziarul Cuvântul Liber.

E un loc unde legătura dintre cuvânt și cititor se face direct în inimi, unde sunt invitați meșteri populari să-și prezinte obiectele care spun povești sfinte sufletelor noastre; unde vin pictori să-și expună tablourile, iar ceterașii sau folkiștii ne cântă tuturor; unde se adună o lume de basm și unde, pe 25 martie, de BunaVestire, voi avea și eu lansarea cărții mele de proză scurtă „Nume de cod-Povestitoarea”. Punând coperți cuvintelor îmi așez, de fapt, în miros de cerneală, căutările mele.

Atunci, în holul hotelului, cineva, care venise de peste mări și țări, direct de la aeroport, ținea în mână, ca pe o icoană, un ou încondeiat. M-am mirat nițel, nu era nici locul, nici timpul lui, dar el îl cumpărase, pe fugă, din aeroport, dintr-un magazin cu tradiții, cum spunea, șoptit, de parcă zicea o doină. Îl scosese din cutie  dând încăperii fire de lumină sfântă. Pe bar, întregea decorul o cutie de lemn pe care scria Delicii. Ne-a servit cu o delicatețe, de parcă ne spunea tot o poveste, cu niște dulciuri care-l amuzau teribil: „Auzi, cât umor! Vlăduț’s story!”, dar eu eram prea preocupată de turta dulce și nucile umplute, cu aromă de copilărie, din acele cutii minune.

Acela a fost primul moment când am aflat că există, on line și offline, o lume, o lume știută din șoaptele bătrânilor, o poveste cu artă și suflet, care vorbește prin portul nostru popular, prin oalele noastre de lut, prin obiecte sculptate, numai bună de primit acasă, oriunde ar fi însemnat acasă.

Diversitatea colecțiilor de produse, descoperite acolo, ne adună ochii și ne risipește lacrimile. Cu fiecare lucrușor cumpărat, adăugăm emoții care vor merge cu noi oriunde, dăruind puțin din ceea ce suntem sau păstrând  taine de care avem trebuință, fără să simțim nevoia să ne explicăm, căci „noi plecăm din țara asta, dar țara nu pleacă din noi”, vorba cântecului.

Când eram mică, voiam să mă fac căutătoare de povești. Să explorez, să caut, să descopăr, să inventez drumuri care să mă ducă exact acolo unde aș afla sufletul lucrurilor. N-am renunțat la gând, dar am intuit, mereu, unde găsesc oameni la fel ca mine. Să bați țara asta în lung și-n lat, pe drumuri, pe care simți orice piatră și adiere de vânt, care vorbesc graiul nostru, prin legături de iubire caldă a tot ce-i românesc; să găsești potecile unde locuiesc meșteri populari, să-i faci parteneri  în  iubirea ta de frumos, iată ce aveam eu sa aflu despre Art&Craft, un brand care a reușit, cu respect și iubire pentru România, să spună povești prin obiectele expuse, tocmai ca cei care le cumpără să simtă trecerile noastre, să simtă istorii și să vadă aievea frumusețile țării, prin simboluri care ne aparțin și avem nevoie să ne aparțină, prin lucruri cu suflet.

Uite-mă peste ani, Povestitoare, și, chiar din casa mea, în felul meu, spun povești despre tradiții, cu fire spre regiunile din jurul Brașovului.

N-am să intru în amănunte, dar de Florii, două sate din Covasna, Mărtănuș și Ojdula, vor avea straie de sărbătoare prin copiii care vor primi, zestre, costum popular, cu ajutorul altor români, printre care și soțul meu. Așa am descoperit-o pe Luminița, meșter popular din Voinești Covasna, care, de mai bine de o lună, coase, pe pânză curată și binecuvântată, în niște romburi împreunate cu măiestrie, coloana infinitului a lui Brâncuși, după semne ale locului, specifice. Fote și poale, cămeși și pantaloni, brâuri tricolore, toate îi ies din mâini, impecabil, și, cred, s-ar putea alătura  în suveniruri cu suflet.

O prietenă dragă, mă uimea, mereu, când spunea că, atunci când vine în vacanță, la părinți, aduce celor 10 prietene, câte un săculeț în care pune câte o pereche de bikini și două oje.

Adi,  în bagaj nu-i loc, iar de magneți de frigider, cu America, sunt blindate!

Dar de luat, de aici, ce  iei?, o întreb, curioasă.

-Pentru ce iau, fac loc. Ultima oară, am pus un săcuț cu pământ din grădină, legat cu tricolor; iar din aeroport am cumpărat o cană de Corund, pentru cafeaua și ceaiul străinătățurilor mele, un breloc cu România și  o rochie de in care să-mi amintească mereu de noi. Cândva, am luat cu mine o pernuță cu motive ca de apă și cer senin. Simt vorbele strămoșești, Adi, în împunsături de ac și mă pierd în roșul ăla tivit cu iubire știută. Așa că ce să iau de aici decât suflet de neam, să-l picur în sufletul meu de româncă pribeagă?

Am zâmbit duios…, și ea la fel..

-Am luat o ie și pentru americanca mea de prietenă, căci, de cînd am adus-o cu mine, numai de ii, sarmale și sumane de oieri rătăciți îmi vorbește, prea i-a picat cu tronc totul. Când mi-e dor tare de acasă, îmi cumpăr produse românești, dar trebuie să recunosc că în magazinul din aeroport oferta e mult mai diversă, de pierzi avionul prin nehotărâre. Adi, nu am avut timp să găsesc brâu tricolor, dar poate îmi trimiți tu unul, nu-i așa?

Când am fost la Paris și am dat nas în nas cu Turnul Eiffel, vă jur că niciun suvenir care îl înfățișa nu mă bucura. Măreția și grandoarea lui mă exaltase suficient cât să nu-mi doresc vreo miniatură. În schimb, mi-a plăcut, enorm, o carte poștală, ceva între felicitare și vedere,  în care era scris,  cât să se sesizeze că ai fost în Paris, dar, în loc de imaginea creionată, stas, avea un semn pentru pus o fotografie personală, cu un exemplu al unui oarecare pozat lângă turn.

Suvenirul de suflet, ales de mine pentru provocarea primită, ar încăpea în orice bagaj alături de o altă minunăție existentă deja. O formă cartonată, cu un simbol, ca cel al florii de colț sau cu o imagine a unui loc turistic, cum e Voronețul, de exemplu, cu un text în românește  dar și în alte limbi, și cu semnul pentru fotografia personală. Eu am dăruit, o gramadă, celor care au vrut, ca pe lângă macarons, care ar fi dispărut într-o clipită, să mă aibă, concret, cu semn de bucurie originală.  Ideea arată ca cea de mai jos și cred ca s-ar aseza frumos pe lângă pixurile și agendele lor originale, căci au și produse de retail, unele serioase, altele jucăușe, amintind de modul nostru versatil, care ne-a ajutat, mereu, să transformăm basmele și poveștile în lucruri de succes, iar legendele în  semne de  izbândă.

Simulare suvenir. Arhivă personală-aplicație folosita de prietena mea Rodica

Aș mai face și obiecte cu imagini turistice pe scoarță de brad. Doamne, cum ne-ar mirosi bagajul, a lemn și munte, a rășină cu iz românesc! Îmi imaginez că prin aceste idei pot realiza povestea mea de legătură cu multitudinea de suveniruri existente deja, însoțite, fiecare, spre încântarea mea, de un certificat de autenticitate, 

 Mie mi-aș lua un suman, pe care e posibil să-l găsesc doar în offline, deci, cu prima ocazie, voi bifa acest lucru. Aș purta, cu mine și pe mine, povestea unui neam, povestea unor mâini dibace, povestea mea autentic românească.

Mi se întâmplă, des, să mi se ceară sugestii despre cadouri inedite, știut fiind faptul că, în sala de așteptare a cabinetului stomatologic, unde îmi desfășor eu activitatea, e nevoie de puțină interacțiune pentru a uita de frică și durere. Și ce ar fi mai potrivit decât să vorbești despre gusturi, mirosuri și simboluri de acasă, printre multe alte subiecte, căci de multe ori devin Povestitoare, într-o șezătoare ad-hoc, prin cuvinte calde, pentru umbrele lor din suflet, mai ales de suflete de pribegi și astfel căutătoarea din mine își duce menirea până la capăt.

Poveste să vă fie viața, frumoasă ca România, căci avem repere bune! Jos păria Fie ea și ..clop maramureșean!

Cu acest articol particip la Superblog Spring 2016, proba nr 2.

  • În afară de fotografiile care sunt luate de pe pagina de facebook sau direct de pe site-ul Art&Craft, am folosit fotografii din arhivă personală și fotografii primite prin mail de la prietena mea, 

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….