Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Cana vieții

Tubulaturi cu fire prinse în mănunchi de trandafiri arămii îmi zgârâie retina la ceas de dimineață plăpândă. Pe tejgheaua roasă de vreme, unde îmi pare că doua aschii își povestesc despre iubiri trecute, mi-am așezat cana vieții. E prea clocotită licoarea din ea dar, nerăbdătoare, încerc să sorb lichidul aburitor. Nu, n-am gresit, aburitoare mi-s uneori lucrurile ce intra prin mine. Fac o mișcare bruscă și rămân cu toarta cănii  în mână. Privesc tâmp către cele două așchii neprietene. Tocmai s-au certat și zac întinse la mare depărtare una de alta. Cu palma,  alung una definitiv dar nu-mi pot lua ochii de la groapa din lemnul obosit ce parcă poartă urme de povești triste de iubire. „ Acum o împovărez și eu!”, silabisesc ușor, punând toarta de porțelan alături de singura așchie rămasă.

Se surpă în mine gânduri albastre coborâte parcă din neantul de clistar clipocitor. E doar o lampă care face ape-ape jucându-și luminile teatral, strecurând raze primadone într-un act sinucigaș. Categoric am băut licoarea fermecată, altfel nu mi s-ar plimba astfel de gânduri prin minte. Cer o supradoză de ciocolată și o baghetă magică ce m-ar face să dispar. Nu primesc nimic, decât o apă călâie în care s-a scuturat un plic cu esențe dubioase.

Presimt o durere în partea stângă și mă ridic nehotărâtă. Iau codița de porțelan, adun așchia, le împreunez într-o iubire nepotrivită și plec. Pe drum, ploaia îmi spune că n-am gresit, scoate fum din mine și stinge clocotul interior. Ce ți-s și cu ceștile astea ale vieții! Strâng în ele tot tumultul, iar tu nu păstrezi nimic și pentru mai târziu. Bei până la fund, tot, lacom, încât lichidul parcă nu te hrănește ci devorează. Iar uneori nu rămâne decât fumul. Ca acum.

Nu știu dacă arderi, fum și cenușă, funingine și lume topită vor mai putea fi folosite vreodată într-un text oricât de absurd și banal ar părea fără să nu te gândești la dureri colective. Eu am încercat, dar n-am mai reușit, pentru că mi-am băut acum 26 de ani cana tumultului, cana riscului, cana gloanțelor și a morții. Nu mai pot. Sau poate da?

Am gânduri ce nu-mi dau pace și mai știu că azi, cana vieții mele s-a ciobit puțin, într-un accident domestic. A rămas întreagă printr-un miracol pentru care nu pot fi decât recunoscătoare.

Memoria străzii

Aud mulţimea fremătând şi-n mine

Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,

Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,

Cuvinte care-au însemnat odată

O ţintă şi un drum

Şi parcă-i fum,

Acum.

 

Mă scutur, mă agăţ încet de vise,

Ce au fost prinse-n colier de argint,

Aprind o candelă fără chibrit

Dintr-o lumină peste care curse,

Din ochiul de dragon al lunii,

Luciri promise, mii,

Şi încă  vii.

 

Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,

O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,

Căci suntem opera ”răului mai mic”

Sau poate un volum cu versuri scrise

De vreun străin, ce sigur ştie

Că vom striga o zi,

Dar nu vom izbândi.

 

Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,

Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,

Şoptesc timid o nouă rugăciune,

Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”

Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,

Mă uit la lume rece,

Iar ea în ochii mei.

 

Şi în revistă aş trece  mulţi ani, vreo douăşcinci.

O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?

Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!

Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci

Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?

Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe

De vieţi fără silabe.

 

Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,

Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;

Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?

Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!

De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!

Să ne jucăm deci cartea!

Şi nu la întâmplare!

 

Memoria străzii. Asta e tema ”provocării de luni” din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc as putea vorbi despre memoria paşilor pierduţi ai mei sau ai fiecăruia dintre noi, despre potecile ce  păstrează  o parte din mine, chiar dacă aproape nu le mai recunosc; despre memoria străzii din momentul Revoluţiei, despre care nu pot vorbi nici acum după 25 de ani, dar aleg să repostez poemul ce vorbeşte despre o stradă a dezamăgirilor colective, a timpului pierdut în speranţe şi vise neîmplinite ce poartă-n ele memoria sacrificiilor făcute uneori în zadar.  În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări.