Copilul abţibild

..eu, azi, nu voi cere iertare deplină,
copilul din mine e-n somn adanc și cuminte,
dar parca as vrea sa ma scutur de vină
ca nu pot fi mamă, nici măcar in cuvinte;
n-am călcat cămășute, dar am griji nerostite,
nu am stat cu teama de ce o să fie,
n-am amintiri despre nopți nedormite,
gângureli, priviri calde dăruite doar mie.
tac și-n gânduri m-amăgesc cu senzații,
că, probabil, sunt zana din povesti, ce vrăjeste,
și că-n alte vieți voi avea aspirații
c-as putea sa fiu cea care ȘTIE, și nu doar ..bănuiește.

Nu-s nostalgica, dar sunt realista. Hranesc copilul din mine cu lucruri frumoase, dar felicit parintii care si-au asumat și bucuriile, și tristetile și neprevazutul.
La multi ani lor și copiilor lor, la multi ani copiilor din noi. La multi ani singurului om din jurul meu, pe care-l consider copil mereu, sora mea cea mică.

Înşiră-te mărgăritare

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze…

Vezi articolul original 397 de cuvinte mai mult