Aniversare! 3 ani….e-un lucru tare

Eu cred în vorba ta potcoavă,

Ce-mi pune în iubiri  pecete,

Îmi port cuvintele-ntr-o snoavă

Legată cu un șnur în plete,

Nu știu de ce-n grădina-munte

Nu este niciun ghiocel,

Nici toporași, nici flori, nici cântec,

Nici amintirea cea de ieri,

Nu am știință unde pleacă

O fantezie de idee,

Deși cu clopoțel în coadă,

Nu-i nici pisică, nici femeie,

Nu-i nici urgență peste timpuri,

N-are nici soare prins în ochi,

Și pare că mă-ncurc în gînduri,

Și bâjbâi, parcă dau în bobi,

Căci ghicitoarea neghicită,

Din vorba mea întortocheată,

E o pălărie cam sucită,

Și o scenetă demodată,

Ceva c-o piesă cu un titlu

Cam răsuflat, ce n-o mai joacă

Niciun actor ce-și spune, simplu,

Că-i obosit, căci timpu-i toacă

Orice fărâmă de poveste,

Amestecată-n adevăruri,

Împovărat de griji terestre,

Închide cartea….cu ecouri.

E o lume care-mi este dragă

Si-are miros ca de cerneală,

Dar nu-i roman și nu-i nici carte,

E viața asta care-mparte

Și timpul viu, în timp cam sec,

Și amănuntele în țepi,

Si primăvara-n trecere,

Dar tot pun de-o petrecere

Să povestim de o înșirare

Adună-te mărgăritare:

 

Chem omul-înger, de ajutor,

Chem călător  alergător,

Chem omul-muză, omul-clipă,

Chem muguri plini, fata-pisică,

Patru anotimpuri, gutui celeste,

Chem și din Franța, omul poveste,

Potecă vie și-un gînd vis,

Fărâmi de suflet, fata din vis,

Vom fi  toți hapi, e de-nțeles,

Căci dincolo de nori-i de mers;

Cu flori de colț ne vom mândri,

Și prin Moinești vom zăbovi,

Chemăm, de-un timp, noi întăriri

Căci nu e chef fără Cartim.

Mala vine cu bucurie,

Sau, poate, din bucătărie,

Cu almanahe recuzită,

Chemăm Toronto-ntr-o vizită.

Si dacă pare mai mult dramă,

L-avem pe Petru cu o epigramă;

C-un curcubeu și o buburie,

Vom spune- ncet: petrecere să fie!

Cu Vavaly vorbim șoptit

Să nu-l trezim pe ăla mic;

Prin spicuiri cu armonii,

Nico printează iar hârtii,

Cocktail de viață-i de mânuță

Cu iluzii prinse pe străduță;

Rudia ne organizează,

Că știe tot și asamblează,

Orice proiect, de pe Colina,

Cu râsul vine Adelina.

About women and not only, ți-o zic din mers

Că nu știu cum  te așez în vers,

Deși cu tine am un blind love,

De când ne parfumai cu… mov.

Si mă opresc căci nu prea pot

Să vă includ pe toți în top

Deși ați fost cu mult mai mulți

De vreo trei ani, trei ani cărunți,

Trei ani de blog, trei de cuvinte,

Trei frumuseți de luat aminte,

Trei inimi care bat firesc,

Vă mulțumesc și vă iubesc!

 

 

Cu cele 12 cuvinte dintr-o duzină de cuvinte, veche, pe care o respect și o iubesc, am pus, azi, de o petrecere simplă în care picur puțin din trecerile mele printr-o lume în care uneori am bajbâit, alteori m-am bucurat, am învățat multe, am cunoscut oameni, am legături cu fiecare din versificarea mea, măcar la nivel de zâmbet și salut, deși eu aș îndrăzni să sper la mai mult. Cuvintele mele au devenit curcubee de bunătate, fărâme de suflet, muguri și poteci de inimă, părți din sexul meu slab, jurnale de iubire și de soție, nimphetamine, comentatoare amatoare, nimicuri și fantezii,-mai nou-, însa, au rămas cu amintirea începutului, fără de care toate acestea nu ar fi fost posibile. 3 ani. Oficial, azi. Mulțumesc!

aripi om

 

 

 

 

 

Reclame

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.

O poartă închisă, alta deschisă! An Nou fericit!

 

Se încheie un an, se deschide altul. Două porți sau poate una singura. O închidem cu mâna tremurând, parcă neîndurându-ne să lăsăm întâmplările să devină trecut. Unele ne-au durut prea tare, altele ne-au bucurat nespus; cu siguranță au trecut și zile care păreau la fel, acum devin prețioase. Se închid în cufărul cu numărul 2015. Depinde de fiecare dacă îi pune lacăt. Știu câțiva prieteni care-l vor fereca cu vreo 7, prea a fost trist pentru ei. Deschidem poarta pentru un 2016. Il vrem bun cu noi. Va fi, trebuie sa fie. Nu se poate altfel. Eu am primit in prag de An Nou semn că am viața pe care o merit, poate uitam asta, luată cu nimicurile  din jur! De ce uităm asta? De ce nu privim mai des in jurul nostru? Mândră sunt de familia mea, mândră acum și mereu!

Noi am cunoscut oameni minunați. Oameni din Covasna și Harghita, oameni din toată țara pentru Covasna și Harghita, copii care au lăcrimat primind tricolorul, am îmbrățișat copii din orfelinat, le-am povestit despre voi, cei care ați dăruit pentru ei. De acestia mi-e tare dor și sper sa ajung curand acolo sa le citesc povestea scrisa pentru ei, și pentru Principessa. Vă mulțumesc pentru ca ne-ați fost alături cu fiecare acțiune. Soțului meu îi spun și aici că sunt mândră de el și-l voi susține mereu! Știu, am o obsesie in seara asta, dar vreau sa fiu sigură că  măcar o dată exagerez și mi-e permis. O dată-n an cum s-ar spune!

Cât despre mine, eu am primit mult de la voi, cu fiecare rand citit, cu fiecare semn lăsat pentru mine, cu fiecare incurajare și apreciere. Sper să vă pot răsplăti vreodată pentru toată bunătatea voastra. Mă simt bine cu voi aici, și  pe fb, mai fug eu dar revin cu drag mereu și, culmea, eu cred ca aceasta retea de socializare mi-a adus mult bine și multe oportunități, mai multe decat blogul chiar. Despre una vă voi povesti curand, ca fiind una din surprizele frumoase ale acestui 2015. Dar până una alta vreau să vă imbratisez pe fiecare in parte, sa va multumesc și sa ne vedem…curand, chiar mai curand decat am crede!

La multi ani, dragii mei! Vă iubesc! 2016 binecuvantat!

Cartea unui om obișnuit

halucinatie

Uneori dintr-o experiență nu tocmai plăcută ieși ca lovit de trăznet. Agonizezi cât agonizezi și pe urmă te refaci încet, deși încă te dor prea multe mai ales știind că n-ai primit nimic bun la schimb. Singurul anestezic, în această situație, este acceptarea, trecerea spre altceva și gândul că nu ești robot, că nu poți anticipa nereușitele, dar, mai ales, efectele secundare. Acelea vin la pachet cu lecția dată sau primită, după caz, și chiar dacă suferi ca un câine, te faci că nu vezi consecințele. Orice cuvânt care seamănă cu interiorul tău este asimilat ușor și disecat de conștiință în felii simple de cunoaștere, dintr-o pâine a dragostei pe care o împarți voit, dar lângă care uiți să așezi un pic de sare și puțin vin, de bun venit. Asta o fi însemnând că, poate, nu ai dăruit din ea cu inimă bună? Posibil. Oricum, nu ar conta. Totul e la liber. Ca la supermarket. Ne servim din cunoașterea fiecăruia. Adunăm, scădem, adăugăm, inventăm sau ne amăgim că reușim să fim originali. Da, de unde, în subconștient știm cât e parte din noi și cât nu, chiar dacă ne amăgim secvențial.

Ne scriem fiecare filă cu litere cuminți sau tumultoase, invizibile sau nemeritate, triste sau vesele, cu tâlc sau banale.  Apoi strălucim sau nu, depinde de cititor sau chiar de momentul în care omul te primește întru citire.  Dacă pisica tocmai i s-a cuibărit în brațe, poate îți va citi spaimele și le va transforma într-un șoricel căruia i-ar da drumul într-un joc imaginar, în care mâța personală nu i-ar fi călău ci, poate, doar partener. Hotărât lucru, s-a prins cu siguranță în  paginile tale de om obișnuit.

Sau poate îți va simți trecerea și frământarea cu o strâmbătură strașnică, exact ca cea pe careo poți avea după un gât de palincă, în care rămâi fără aer, nefiind un consumator al genului. Sunt sigură că și momentele siropoase pot aduce fluturi de ciocolată în stomacul  celor mai sensibili. Acum nu știu dacă se vor digera la fel, dar asta nu te împiedică pe tine să le readuci în scrieri dulci cu atingeri pentru inimă aflată în nevoie. Măcar a ta. Evident, nu te poți abține să nu iți scrii iubirea și să o strigi prea tare, uneori. Chiar și azi. Te mai oprești când simți sau primești semnale că au coborât cu totul barierele nepotrivirii. Așa că te întorci la bătut câmpii de unul singur sau la inventat povești pe care……-aici ar trebui să vă las pe voi să completați.

Sunt măritată cu un stomatolog, asta știți deja, despre care vorbesc des în cartea mea de om obișnuit. Om spectacol, om trăire, om drapel, om descântec, om magie, om lup, deși uneori poate semăna cu un bichon, dar asta sper să nu citească, și om panoramă. Da, panoramă. Căci în sufletul lui poți privi o lume deschisă într-o iubire de semeni, o mulțime de lumini aprinse toate deodată, (să strălucească și să aline), un om care vorbește prin fapte și nu doar cuvinte și care spune mereu că omul e unic și trebuie să fie astfel. Să aibă emblemă proprie, evidența lui, originalitate și sens, să-și continue drumul oricâte obstacole ar întâmpina, că ”nu este important doar ce înveti ci si de la cine înveti” (John Maxwell) și că lucrurile urâte se pot schimba în bine. Că uneori chiar si noi ne schimbăm cu urâtul din alții, dar și cu frumosul din Dumnezeu. Eu știu că prin el am reușit să-mi văd filele cărții scrise altfel, și chiar dacă mai am pe alocuri pagini rupte, asta nu înseamnă că au dispărut total. Sunt la fel de vizibile, dar la fel de vizibil e și momentul actual în care doar cu ajutorul lui am putut descoperi părți din mine, acoperite, până mai ieri, de negură, incertitudine și necunoaștere.

Ultimele două luni m-au schimbat din nou. A nu știu câta schimbare ce vine necerută. V-aș povesti ce simt dacă n-aș fi în legământ de taină și, culmea, simt dezamăgire pentru că nu mi-am putut păstra doar pentru mine ceea ce am învățat  în timp îndelungat și cu maxim de străduință. Sau poate sunt ușor de citit și voi găsi alinare în gânduri bune care vin dinspre voi. Oricum ar fi, nu uit că încă scriu filă cu filă, cartea unui om obișnuit, carte care are deja un editor care a crezut mereu in mine și care m-a descoperit chiar si in locuri unde doar eu stiam că am fost. Cand nici eu nu credeam în mine, cand lipsa de stima de sine  imi era scăzută până spre nivelul zero, ea mi-a printat filă cu filă, poveste cu poveste, rând cu rând.  În biblioteca ei, de om obișnuit asemeni mie, ea mi-a creat prima carte.

Prietena mea, Nicoleta, continuă și azi să-mi adune rândurile, citindu-mă literă cu literă, știindu-mi fiecare vibrație, tremur, dar mai ales cunoscându-mi strădania de a nu fi altceva decât ceea ce sunt…înșiră-te mărgăritare pe tastatura virtuală, Povestitoarea în devenire. Mulțumesc, Nicoleta, pentru că ai văzut în mine, ceea ce nici eu nu am reușit să văd multă vreme. Mi-au trebuit experiențe incognito care să trezească în mine merite de care poate nu aș fi aflat niciodată.  Tu știai. Iartă-mă că nu le-am dat crezare și îți promit că mă voi depăși mereu. Si incă ceva, intr-o zi, pe cartea din biblioteca ta, îmi voi așeza  palmele, lângă ale tale, mulțumindu-ți, ca într-un autograf  „altfel”, căci de unul real m-aș rușina prea tare, pecetluind astfel recunoștința care ți-o port. La mulți ani, din nou. De data asta unul scris, nu doar telefonic, pe care să-l adaugi acolo în biblioteca ta, pe raftul pe care, curând, va poposi un nou dar. Si pentru că mi-ai lăsat azi semne concrete, vin cu pozele ”manuscrisului”, dovedind frumos cele spuse. Mulțumesc, Nico.

nico

nico1

În tabelul lui Eddie veți găsi și alte duzine de cuvinte: caine, Bichon, pisica,soricel, paine,vin, panorama, stomatolog, ciocolata, palinca, anestezic, aer  sau provocarea de luni cu tema „cartea unui om obișnuit

Doar pentru tine

-Ce vezi acolo?
– E ziua lui Mihai Tirnoveanu
-Cine e Mihai Tîrnoveanu ăsta?
-Cum nu știi? E soțul meu!
-Păi, tu ești o pisică!
-Asta vezi tu, el știe că sunt eu și că îi doresc ca visele să i se inmulțească precum stele astea, răspunsurile sa vină ca fulgerul și Dumnezeu să-i creeze lumea despre care îmi vorbeste mie seara, când vine acasă!
-Si mai stai mult acolo?
-Da!
-Până când?
-Până va veni să mă ia de mână, cum m-a obișnuit! Dar acum taci, nu vezi ce frumos i-a raspuns Dumnezeu de ziua lui? A adus artificii de stele doar pentru el.
-Păi, sa-i zicem la mulți ani!
-Să-i zicem! La mulți ani! Apropo, tu cine ești?
-Mă faci să râd! Eu sunt …Povestitoarea, afli tu de mine…curând!

..am pus  asta la păstrare…aici pe blog, după ce o dedicasem soțului pe fb.

Un vis, o cale, un om

  • …am un soţ ghiduş, prea vesel, prea optimist şi prea fericit, deşi asta cu prea- fericitul e din alt film. Dar şi predispus la accidente sau la accidentat alte persoane, cum ar fi …subsemnata. Şi nu vă gândiţi la evenimente rutiere, că acolo e şerif: bagă claxonul până intră-n sperieţi toţi ceilalţi şi trece …”nebunul şoselelor”.  El zice că-i preventiv, eu zic că e prea mult. Nu cred că ne mutasem de o lună împreună, când s-a gândit el să ungă balamalele uşii de la balcon. Eu…… alături. Cine îşi aminteşte cât cântarea o uşă dublă, din vremea când termopanele nu ne invadaseră cu totul? Ei bine, nu ştiu ce manevră de karate, „kiku-ricu kiro-sao”, o fi făcut, că m-am trezit cu uşa aia trecându-mi, fix, pe lângă ureche, la minim 5cm. Spre norocul nostru, a căzut peste cele doua saltele relaxa suprapuse, ce-mi ţineau loc de pat. Ne-am albit:
-Iubiţel, te făceam praf şi asta înainte să te iau de nevastă! Păi, m-aruncam!
– Unde să te arunci, măi? Hai, ….că am scăpat şi de data asta!”
  • Trebuie să spun că acomodarea noastră, prin relaţia care nu era tocmai potolită, datorită factorilor externi, a fost de belea. Numai într-o boacănă o ţinea. Îl trimiteam să-mi aducă o tigaie din cămară şi vedeam o balta de ulei pe mochetă; eu eram de vină…lipsise avertismentul. Primisem un bidon de 3 kg cu săpun de marsillia lichid, perfect, bun, mirositor. Nu ştiu cum a făcut dar mi l-a răsturnat şi s-a prelins jumătate. L-am găsit bombănind, roşu la faţă. Totul se petrecea  prea repede şi prea mult pentru mine. Avea tot felul de fixuri. Mi-am dat seama, după o lună de zile  de trăit împreună, că eu nu îi văzusem călcâiele bărbatului meu. Observasem eu că numărul şosetelor se dubla cumva, altfel decât ar fi numărătoarea firească a zilelor săptămânii, dar enigma am elucidat-o când mi-am dat seama ca avea „şosete de dormit”. Poate vouă nu vi se pare amuzant dar eu ma prăpădeam de râs, mai ales în anumite momente romantice.
  • Omul care mi-era  predestinat (şi nu vă ascund că, dacă ştiam asta, aş fi stat liniştită până la 35 de ani. Aşa, m-am agitat crezând în „defecţiunea mea emoţională”) era genul „cănuţă, om sucit”, dar în faza amuzantă. Într-o zi ne-am dus să o culegem pe sora mea din gară. Numa-l văd că dispare de lângă mine, lăsându-mă să vorbesc singură, cu ochii la tabelul sosiri-plecări: în cinci minute mângâiase un căţel, dădea mărunţiş la o bătrână şi era şi la ghişeul de informaţii. Eu, cu ochii pe sus, abia de m-am dumirit cât e de fâşneţ.  Până să vină trenul ne cad ochii pe doi bătrânei, soţ şi soţie, nu mai înalţi de 1,5o, cărând nişte bagaje. Mult prea multe şi mult prea voluminoase pentru ei. Cu o privire complice, înhăţăm sarsanalele, spre uluirea totală a celor doi care se vedeau jefuiţi ziua în amiaza mare de nişte feţe, aparent cinstite Şi mărim cadenţa. Cumnatul meu, care era deja pe peron, asista uluit la scenă, dar nu apucă să zică sau să facă… nimic. Noi, la pas grăbit,  vroiam să scoatem bătrâneii la liman şi după ce s-au convins că suntem hamali de ocazie, nu mai conteneau să se mire de norocul lor. Numai că, ajunşi afară din gară ne-am trezit că trebuie să facem pomana completă şi să-i ducem fix la staţia de tramvai, încă vreo 100 de metri, unde au avut parte de o preluare surprinzătoare de către un vecin rătăcit în zonă.
  • Eei, poticnindu-ne de râs, i-am lăsat uitându-se prelung după noi ca după nişte fantome harnice. Ştiam, precis, că vom fi în vizorul cumnatului, care la întrebarea soră-mii despre noi a răspuns: „Nu ştiu! Adriana şi Mihai cărau nişte bagaje în gară!” Acest moment a fost precursor al altora, pe care le-am trăit împreună, tot în genul ăsta. Îmi amintesc că, într-o vară, într-o excursie de asta spontană de a noastră, pe când ne întorceam de la Sfântul Gheorghe spre Târgul Secuiesc, am luat la autostop o femeie bătrână cu o pălărie roz.  Mergea la o nuntă, aveam să aflăm, spre marea noastră mirare. S-a urcat şi un domn alături de ea. Femeia arăta, mai degrabă, a precupeaţă decât a viitoare nuntaşă; poate doar rozul de la pălăria uzată să fi fost festiv. Când mi-am dat seama că oamenii nu aveau coerenţă în vorbire, că frazele nu aveau subiect şi predicat şi dezacordul era la el acasă, mă şi aşteptam la prelegerea arhicunoscută ce îl însufleţeşte pe moldoveanul meu naţionalist şi patriot când vine vorba de obligativitatea limbii române corecte, mai ales în „ungurime”, cum zice el.
  • Când colo, m-am trezit că şi-a dus autostopiştii fix până în faţa caselor. Era de Sfântul Ilie şi în satele alea pierdute într-un peisaj de poveste erau jocuri şi cântece populare, aşa că putem spune că am asistat  şi la lucruri surprinzătoare. Ungurul nostru nu ştia dacă suntem aievea sau dacă glumim, pentru că ne depărtasem binişor de Târgul Secuiesc, dar când ne-am dat seama că i-ar lua ore să străbată pe jos un drum prăfuit de ţară nu ne-am mai uitat nici la naţionalitate, nici la benzina consumată, nici la ocol; am dus lucrul până la capăt. Ne buşeşte şi acum râsul când ne gândim ce ciudăţenie de zi am avut sau cum a rămas bărbatul în faţa porţii, strângând în mâini basca de pe cap, şi bombănind: „Apăi, eu aşa ceva nici nu am auzit şi nici nu am mai trăit vreodată!” Nici noi, dar asta făcea parte din şarmul bărbatului meu cu instincte spontane. Îl ador pentru ele.
  • Asa că nu pot spune că factorul predominant al accidentelor sau faptelor sale ar fi fost bun sau rău. Ghiduşia lui te ducea uneori la nebunie frumoasă, dar şi la disperare. La disperare m-a adus când a intrat într-o bucătărie de vară, de la lumină …la întuneric şi a plonjat fix pe gura beciului lăsată deschisă pentru aerisire. Întâmplător am intrat după el. Atârna, bălăngănind picioarele,  ţinându-se miraculos de margini şi forţându-şi ieşirea. Mă ruga insistent să-l ajut, dar eu paralizasem de spaimă. Tocmai ce îmi îngropam tatăl, deci nu aveam cine ştie ce reacţii. După ce l-am văzut la suprafaţă i-am cărat pumni şi palme peste spate, de parca n-ar fi fost de ajuns eventuala căzătură, cu spaima încă în suflet, repetând obsesiv să nu uite că eu fără el sunt nimic. Eram tare supărată pe neatenţia lui. Şi de acolo ni se trag legende în familie, încadrate la ciudăţenii.
  • Şi accidente au tot fost: a căzut pe scara ce duce spre bucătărie, cam vreo cinci trepte, de două săptămâni a avut fundul vânăt; a plonjat pe spate, în curte,  fix de ziua mea, destul de înspăimântător; dar cel mai ciudat a fost unul care le precede pe toate, fie bune, fie rele:În perioada renovării orice gest putea duce la dezastre. Totul era pus de-a valma şi călcam ca pe coji de ouă prin casa noastră. Nu şi pisicul Tan care s-a băgat după o oglindă mare şi, speriindu-se de nu ştiu ce zgomot, a balansat-o. Ţăndări s-a făcut, dar nu oricum, peste noi doi, care tocmai ce ne purtam într-o îmbrăţişare. Atunci ne-am desprins cu grijă, Mihai simţind ciobul cel mai periculos fix pe coloană. Horror. Acum, dacă stau să mă gândesc, ne-am cuminţit amândoi. Mă uit cât am scris şi realizez cât de multe am uitat să spun despre omul meu care are optimismul frate şi visul împlinit ca ţel. Chiar dacă goleşte zaharniţa de nu ştiu ce zahăr kandel de la cafenea sau foloseşte mierea pentru ceai ca topping peste felia de tort, de trebuie sa las bacşiş consistent să nu se plângă nimeni, el e vesel şi senin. Şi cum ar fi altfel dacă floarea soarelui, ce a plantat-o în mai, a înflorit fix de ziua lui, în noiembrie? Miracol, optimism, credinţă, perseverenţă, dârzenie! Da, se poate spune şi aşa. Să-mi trăieşti, dragul meu, sănătos şi ghiduş! Cu tine viaţa pare o glumă…bună, rostită în grai moldovenesc. Pentru mine eşti: un vis, o cale, un OM!

16 noiembrie2014

Azi e sărbătoare la noi in casă, nu puteam însă să scriu cuvinte mai pătrunzătoare ca cele de mai sus. Sau poate puteam, as putea chiar sa fac un blog special pe care să-l numesc ”Scrisori virtuale către sotul meu”. Ar cuprinde ghidusiile  zilnice, crezurile si planurile tale ce mă uimesc totdeauna şi care-mi devin embleme şi lectii, ar avea foi cu istoria neamului rescrisă prin cuvintele tale, ar aduna vorbe din Eminescu, pe care-l adori şi pe care mi l-ai zugrăvit in cuvinte de care nu stiam, ar prinde imagini cu satele autentice ale acestei tari, de care esti legat altfel decat mine cu fire din care trag şi eu cateva incercand să le prind in suflet, si chiar le prind; ar aduna poveşti despre lumea in care crezi, despre eroii neamului ştiuţi şi neştiuţi, despre tricolor şi credintă, despre iubirea ce mi-o porti, dar şi despre faptele bune şi discrete pe care le faci, despre familia şi prietenii buni ce-i ai, despre cei cinci cătei ai tăi şi verdele pădurii ce-l simti venind incă din sfârşit de februarie, despre brazi şi lupi, despre cuvinte magice şi miracole infăptuite de oameni dar şi de Dumnezeu, despre bucuria lucrurilor simple prin gust şi plăceri obişnuite, lumeşti; despre viaţa ta ce imi este in fiecare zi simbol şi putere. Poate ar fi prea mult, dar cand lucrurile trec cu repeziciune, cand vezi cate amintiri se prind cunună in urma noastră, toate le-as aduna, undeva, să imi fie calde şi aproape mereu, pentru că, asa cum spuneam mai sus pentru mine esti un vis, o cale, un OM.

 

Mihai, îţi doresc să-ţi trăiesti viata cu aceeasi bucurie molipsitoare! La mulţi ani, jumătatea mea, întregul iubirii mele! Să fii fericit!

Aș putea, dar ei POT sigur

Aș putea să scriu zilnic articole despre frământările soțului meu. Aș putea să vă zic mult mai multe, decât despre dragostea și recunoștința pe care i-o port. Aș putea să vorbesc despre crezurile și idealurile sale, despre iubirile alea mari și generoase ce le poartă oamenilor, despre furtuna din lăuntrul lui, despre cum schimbă el cuvintele pe fapte, despre prietenii lui cu care bate satele durute ale României pentru un alin și o vorbă bună, un ajutor mărunt dar din suflet, pentru o solidaritate absurdă pentru unii, firească pentru ei, pentru o îmbărbătare venită din ochi neobosiți.

Aș putea să vă zic multe, despre cum adună el steaguri tricolore, într-o actiune ce se numește „1000 de steaguri tricolore pentru Harghita și Covasna de 1 Decembrie” și cum privesc uimită că glasul lui devine concret, în fiecare zi primind, pe adresa dată, câte unul, câte două, câte cinci sau o sută, încât pic cu pic se face mare și visul pare a se întregi. Aș putea să vă spun că acum, când lumea își varsă furia prin locuri în care durerea pare a se auzi altfel, el nu renunță la credința lui și nu numai asta, arată cine îi sunt camarazii și că fără Dumnezeu și slujitorii lui el nu ar putea izbândi de unul singur. El nu aruncă cu noroi, el îl adună și face steaguri, face zâmbete, face lucruri pe care eu, deși îi stau in preajmă, nu i le înțeleg mereu. El nu strigă ca mine, el izbândește, așa, cu pași mici.

Mi-e greu să scriu toate acestea pentru că e bărbatul meu și poate credeți că aș fi subiectivă. Aș putea fi, dacă faptele lui n-ar vorbi. Despre acestea am mai scris timid vreo două articole în care amintesc de Acțiunea Doboi și de cea cu „Rugăciune, Eminescu și Tricolor pentru copii” precum și cea de la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc. Sunt sigură că mulți vor zâmbi amar, ca la o zbatere inutilă și un crez depășit de istorii moderne. Nu e naiv. El știe că are alături oameni ce simt la fel și zilnic îmi arată nume ce nu mai sunt doar chipuri necunoscute ci frați. Români pentru Români. Eu îl susțin și îl grijesc să-mi fie sănătos, îl cert uneori și mă minunez de perseverență, mă implic dar sunt ca femeile acelea ce își așteapta soții să vină din pribegie. Aș știrbi, parcă, cu zgomotul meu, sfințenia lucrurilor ce devin deosebite într-o lume cu dureri.

Mihai și atât. Mihai al  meu și al multora, văd. Mihai, cel care a ales ca de ziua sa de nume să își poarte pașii prin sate plânse de neumblare, unde doar preotul și vreun copil rătăcit mai bat ulițele și casele celor singuri. Vă las mai jos, ultima lui relatare, de azi noapte, așa cum a simțit-o și trăit-o și cum o continuă și azi. Voi cei ce aveți sărbătoriți vă doresc numai bucurii și înțelegere, înțelepciune și bunătate. Întovărășiți-vă doar cu cei potriviți, căci viața e scurtă și drumuri libere destule. E loc pentru fiecare crez, pentru fiecare simțire. Nu e nevoie să ne adunăm în falsități. Eu am trăit printre ele până devenisem una de a lor, inclusiv prin fapte. Pășind pe alte cărări poți vedea viața și în lumini potrivite, potrivit cu ceea ce   poți deveni, progresând și făcând ceea ce doriți să faceți, nu ceea ce trebuie să faceți.  Azi pășesc prin zi de sărbătoare cu omul drag. La mulți ani lui, la mulți ani vouă!

”Țăranii din Moldova, alături de frații lor din Covasna. Români pentru Români.

Enoriașii parohiilor ortodoxe Cașin I și Cașin II, județul Bacău, au venit astăzi, de Pomenirea Morților (Moșii de Toamnă), la parastasele de la cele două biserici, încărcați cu daruri (ulei, zahăr, făină, orez, pâine, mălai, colaci, vin, fructe, borcănele cu zacuscă, dulceață, compoturi, brânză, paste fainoase, prajituri) pentru țăranii din satul Dobârlău Vale si pentru cele 15 fetițe orfane aflate în grija Mânăstirii Mărcuș. Este pentru a doua oară când acești vrednici urmași ai Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt transmit mesajul lor de dragoste româneasca fraților și surorilor lor din Covasna, prin intermediul acțiunii Români pentru Români.


Durerea si puterea sunt deopotrivă de mari în Dobârlău Vale. Puterea Credinței este nesfârșită. Am mers din casă în casă. I-am sarutat mâna lui tanti Maria, o mamă ce și-a purtat toata viața în brațe copilul lovit, încă de mic, de o cumplită boală ce îl împiedică să meargă. Am gasit-o, însă senină, liniștită, culegând câțiva morcovi din micuța ei grădină. Și-a scuturat mâinile de praf si ne-a îmbrătișat cu o privire de cer, lăcrimând atunci când a auzit că țăranii din Moldova i-au trimis dragostea lor.


Nea Luca, veteranul de război, care a luptat pe frontul de Răsărit, ne-a primit semeț, dar și lui i-a tremurat lumina din ochi când i-am spus din partea cui venim.”Pentru ce ai luptat nea Luca?” ”Pentru Credință și Neam!”, ne-a răspuns răspicat. A făcut parte din Vânătorii de Munte, „Divizia de Cremene” a generalului Ion Dumitrache. Un om de o tărie rară este nea Luca. Merge în fiecare duminică la biserică, stă la toată slujba și, printre altele, o dată pe săptămână face un drum de 40 kilometri dus-întors, cu bicicleta, până în comuna vecină. Are 96 de ani. Hristos să-i dea putere și fericire în continuare.

Dupa ce aproape terminasem de împățtit pachetele, părintele Lucian Pozna care ne-a însoțit tot drumul, încă de la intrarea în sat, ne-a facut brusc semn să oprim mașina. Pe uliță, am zărit, cu greu, (se lăsase noaptea între timp) un creștin ce mergea destul de grăbit. ”Unde mergi Ionuț!”, îl întrebă părintele. „Mă duc la tanti Ileana, am ceva pentru ea…!” Băiatul ținea în mâini o felie de pâine. Tanti Ileana este imobilizată la pat cu picioarele pline de răni supurânde din cauza unei suferințe cronice. Ionut îi ducea o felie de pâine. Căpătată de undeva…

Ne-am dat seama, atunci, că ne-am întâlnit cu una dintre rugăciunile pentru care Dumnezeu mai ține lumea pe acest pământ: cu Ionuț și felia lui de pâine. Pe ulița satului, într-o noapte fără multă lună, ne-am întâlnit cu lacrima lui Hristos care alina suferința. Acea bucată de pâine din mâna tânărului Contează; ea este o bogăție mai mare decât tot aurul adunat de lumea păcătoasă. Durere și Credință am vazut astăzi.


Pe când soarele era demult apus, am ajuns la Mânăstirea Mărcuș. Fetițele aflate în grija măicuțelor ne-au primit cu mare bucurie, nu neapărat datorită darurilor, ci mai curând datorită faptului că cineva a venit la ele, datorita faptului că mâinile unor femei aflate „departe” au rânduit, printre altele, și borcănele de dulceață, compot și zacuscă pentru ele.

Aceasta este solidaritatea românească. Icoana Părintelui Arsenie Boca veghează această familie creștină de la Marcuș, care a mai adoptat, între timp, trei copii ce rămăseseră în prag de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Mare este Dumnezeu.


Hristos să-i răsplateasca pe țăranii moldoveni din Cașin, să-i dea sănatate și spor în toate domnului Mihai Fudulache, care a asigurat transportul alimentelor, și să-i întăreasca pe vrednicii preoți de la cele doua parohii în fața vremurilor ce vor veni!


Doamne ajuta, dragi prieteni!”

Mihai Tîrnoveanu

lucapoznacop movi 1

 

Mihai nu face singur toate acestea. Îi sunt aproape prieteni, oameni ce simt la fel, familia noastră mare. Eu știu că de-a lungul vremii, așa neînțeles pentru mine la început, Dumnezeu mi-a trimis răspunsuri la întrebări gândite doar, nerostite însă. V-am spus-o des, așa cum spun și despre zilele pe care le trăiesc acum, la anii mei, așa cum nu visam vreodată. Și știu, acum, de ce alege să vadă Crăciunul într-o biserică sau focul de artificii de An Nou tot acolo, uneori. Eu spun ”continui sa strig, continui să cred”, el îmi arată cum să fac asta. Si eu vă spun vouă, deși acum nu-i timp de vorbe ci tăceri, de plânset și rugăciune. Însă, azi de ziua Sființilor Mihail și Gavril ne lăsăm răgaz și pentru lucruri care mai vindecă puțin din răni obișnuite, cu gust de sat pierdut, ca multe altele pierdute prin care ajung alți pași și alți oameni cu nume de români! Și poate îmi veți vorbi despre ei și faptele lor, poate dați drumul poveștilor și rescriem  basmul românilor actuali.

La mulți ani, dragilor! Să ne trăiți…cu numele!

Dana, fata gând. Fata curcubeu.

Dacă la capătul curcubeului
ați găsi niște gânduri
ce ați face cu ele?
Dacă despre și pentru noi
ar trebui să aibă chip
cum l-ați desena?
Si totuși, fată dragă,
eu îți știu chipul,
îți citesc gândurile,
și merg la capătul
curcubeului,
uneori,
cu tine,
prin tine
și lângă tine.
Îmi strecor un haiku
în inimă,
doar pentru ca le adori tu
și plec să țes povești
cu Marcele..doar pentru tine.
Azi, în schimb, de ziua ta,
am vrut să-ți spun, în felul meu,
cat de importantă ești pentru mine!
La mulți ani, om frumos!
La mulți ani, Dana!
Să fii fericită și iubită!
Să fii mereu mama binecuvântată!
Și să-nflorești dincolo de curcubeu
..pentru că poți!

Nu mă iubi acum! Iubește-mă atunci când….

pisiciCâte răsuciri de cuvinte am primit în anii de dinaintea ta!

Unele au ricoșat, dintr-o greșeală absurdă, în ziduri groase de indiferență.

Atâta ne-iubire nu știam a mai fi existat în lumea asta,

Și mă purtam de parcă eram în tabăra potrivită

În care nu ne era permis dorul și dragul, și amețeala de o clipă, palidă pe la colțuri.

Nici mângâierea sau sărutul sincer, sau doar o strângere caldă de mână nu știam a le primi,

Poate, doar, ușor datoare  timpului pierdut prin minute absurde, ce oricum treceau greu.

Nu mă simțeam deloc reduta viitorilor învingători. Eram pierdută de la început. Tot în ne-iubire.

Ma învârteam în loc, ca o morișcă de paie, luată de vântul destinului, pitită în cala viselor neîmplinite.

Îmi striveam speranța sub tocul pantofilor mei roșii, ăia ce mai au urma unui tăun pe tălpi.

Dar tu știai că dramatizam în scena mea favorită.

Că, de fapt, te așteptasem doar pe tine

Acolo, la Temelia concretului,

Să-mi fii untelemn norocos

În lampa vieții mele

Și să mă vindeci de ne-iubire!

Ții minte ce-ti spuneam? ”Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când..!”

Azi e …atunci.

Azi sunt 10 porți de iubire deschise doar pentru noi.

Azi sunt, încă, Temelia ta.

Și înca îți spun, veșnic îndrăgostită:

„Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când…!”

 

Mi-am întâlnit soțul într-un colț de Brașov, pe care localnicii îl numeau Temelia. Restul e poveste…vie!

Așa cum ați ghicit, chiar dacă trecerea mea pe blog e aproape inexistentă, aceasta e tot o duzină de cuvinte, iar vedetele săptămâni sunt: „morisca, cala, lampa, palida, datoare, reduta, tabara, rasuciri, ricosat, atata, taun, untdelemn”.  În „clubul celor 12 cuvinte” nu a venit vacanța și, dacă vreți, puteți găsi și alte scrieri în tabelul găzduit de Eddie, pe care-l salut și căruia  îi cer scuze pentru ne-prezență.