Motanul autist

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe e!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră, şi mai are doua surate …prietene de joacă.
Acum ceva vreme le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Trei  veri în urmă, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii, şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Le lăsam de mâncare pe prag. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.
Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură, lat de 4 cm, al vecinului, 5 pisici. Niciuna a noastră: 3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Vroiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.
Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : ‘’Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. Pe unul, cel micuţ,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure.
Da, dar alea-s raiul câinilor vagabonzi, nu al pisicilor. Pe unul din motanii negri îl hrănesc şi acum,  şi în fiecare iarnă. Zilnic. În restul anului, nu-l mai văd, nu-l mai simt. Îl zăresc pe un acoperiş din depărtare, cu celălalt motan, însemnat în frunte. Lenevesc. Bine fac! Dar să lase veveriţele în pace!

 

De acolo cred că a venit şi unul din motanii noştri, Silver. Motanul autist, cu destui anişori în palmares dar cu multa putere, încă. Se descurcă cel mai bine la capitolul mâncare. Îi biruie şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva!
Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine până acum. Da, ce ştia el? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!
Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii, sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un tv din bucătărie, se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era şi e un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l agreau defel. De fapt nu l-au agreat de la început, şi până acum. De trei ani e Silver la noi. Acum se fac trei ani. Era încă frig, chiar zăpadă, aşa că, să  nu ne mai plângem de primăvara asta ….că întârzie! În fiecare an e la fel, doar că uităm. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Tan– motan, liderul absolut, de cinci ani la noi îi era companion
Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească. Cred ca m-am tâmpit azi, pun animale în rolul oamenilor, dar, na, înţelegeţi ce vreau să spun. Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să vrea, totuşi,  să intre în casă.
A făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm în curând. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor! L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: ‘’Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât pe urâtul ăsta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla atunci  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit.
A devenit cu adevărat frumos. Probleme de sănătate mai are încă, da’, na, le ţinem în frâu. Oricum, astăzi am citit pe net, cum că, ‘’unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, vroiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Căţelul e acum într-un adăpost prin Timişoara. Eu  tot nu înţeleg, frate, nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă! Da’, să mă întorc la Silver al meu, că la ce fermă  a animalelor am, loc de altul nu-i, din păcate!!!!!

E amuzant, Silver, cum se urcă pe scaun, când mâncăm, şi aşteaptă să ne cadă ceva din mâini. Doar v-am spus ca e descurcăreţ, nu? De ceva vreme, vrea doar afară, dar şi acolo îşi caută locuri ciudate. Ieri era pe acoperişul vecinei. Alta casă decât cea cu veveriţa, altfel era război! Azi e într-un ghiveci . Nu, nu cu plante. Nu de altceva, dar Mihai ar cere  azil. V-am povestit vreodată despre soţul meu şi brazda lui cu flori? Nu?  Staţi pe aproape, în cazul ăsta! Urmează……

 

4 gânduri despre „Motanul autist

  1. 🙂 Era 21 martie cand am ajuns pentru prima data aici, in casuta ta 🙂
    Acum cateva zile, cand am gasit un comentariu de la tine lasat la mine, la articolul acesta http://dragosteoarba.blogspot.ro/2013/04/nu-ma-pot-prostitua.html, am ramas nu mult pe ganduri. Numele imi era cunoscut, banuiam ca ai fi tu.
    Dar, desi am intrat aici, si am recunoscut pana si numele blogului…n-am recunoscut mobila din casa 🙂
    Glumesc, insa cred ca intelegi ce doresc sa spun.
    Ai schimbat fata blogului de atunci. Era pe mult alb, tin bine minte, si avea o tema mai ciudata, o tema cu comentariile mai putin vizibile si cam greu accesibile… Era o tema pe care o mai are cineva din cunoscutii mei…dar e un blog de arta ca sa-l cataloghez cumva. Pentru un blog cu ganduri era cam neobisnuita alegerea temei. Acum, trecand pe la acele doua postari (ma refer la cele in care povesteai cum l-ai cunoscut pe sotul tau) am inteles ca nu esti foarte familiarizata cu partea ce tine de tehnica unui blog 🙂
    Nu-i problema, nu esti singura 🙂 Nu, nu-i cazul meu dar inteleg cum este. Am si eu propriile mele nedumeriri si nepriceperi legate de alte chestiuni…asa, la modul general.
    Te rog sa ma crezi, ca atunci am stat in cumpana daca sa iti spun ca tema era nepotrivita…facea pagina cu textul extrem de larga…si cam dificil de urmarit. Am tacut insa. Veneam pentru prima data la tine si, de fapt, simteam ca nu se cadea 🙂
    Observ insa ca ai gasit o solutie cat de cat potrivita pana la urma 🙂
    Nu stiu daca va fi moderare si/sau cod antispam…voi afla 🙂
    Pot sa-ti spun ca am intrat de cateva zile aici, poate chiar de vineri, dar n-am avut timp sa citesc. N-am avut timp de multe…caci asa se intampla uneori.
    Deci toti pisoii ii aveti luati de suflet…:) Asta mi-a placut, m-a induiosat si m-a facut sa zambesc. Am si eu un motanel. Gasit pe strada de cand era foarte micut… In cazul meu, eu l-am ales pe el…la tine pare sa fie invers 🙂 M-a atras titlul povestii. Motan autist nu stiam sa existe…sau poate ca exista si nu stiam eu 🙂 oricum era, trebuia sa aflu.
    A meritat citita povestea lui Silver 🙂
    Asa am si aflat cum e cu autismul 🙂 La motani, desigur 😉
    Am scris cat o postare intreaga, cred . Voi vedea cand va aparea postat comentariul… 🙂
    O saptamana buna iti doresc!

    P.S.- Da…am aflat…exista cod antispam. Voi afla abia dupa trecerea de el daca exista si moderare. Incearca sa renunti la ele, nu-i greu. Daca nu stii cum, am sa-ti explic. De ce am banuit ca exista? Pentru ca oamenii au renuntat sa comenteze. De unde stiam? Din reactiile la articol.
    3 persoane au votat „distractiv”, 4 ca e „interesant” iar unul „extraordinar”. Cata vreme va exista acest cod si moderare…cam acestea vor fi reactiile…
    Eu insa nu ma las descurajata asa de usor :))

    Apreciază

  2. Deci am aflat totul 🙂 Moderare nu exista … doar codul asta pe care l-am avut si eu initial…si de care nu reuseam sa scap.
    Cu tot acest cod…eu tot nu-i inteleg pe oamenii care trec…si doar bifeaza…

    Apreciază

  3. Asadar, sunt in ceata iar. N-am stiut niciodata ca imi trebuie o tema. Eu scriu despre intamplarile din viata mea,povesti,si am crezut ca asta cu insira-te margaritare e suficient. Asa ca asta cu'' cat de cat'' ma termina cu totul. Tot ce e aici,e de capul meu. Am incercat toate variantele ce le primeam de la Blogger,n-am scapat de spam,n-am scapat de codul asta,cat despre bifare,sa zic merci daca ma citeste cineva. Se vede ca esti familiarizata cu aceasta lume,care mie mi-e straina de tot si care,in incercarea de a imbunatati aspectele,imi mananca mult timp si energie.Nu as fi facut blogul,daca nu-mi pierdeam prin hatisul facebookului toate gandurile. Acolo aveam interactiune,comentarii. Din acest motiv,satisfactiile lipsesc cu desavarsire. Totusi,am cativa oameni,nu putini,care citesc poveste cu poveste,pentru ca ,toate au o legatura intre ele. Si asa continui,indiferent ca targetul meu va fi mic. Poate la un moment dat,cand scap de urata asta de perioada din viata mea(imi scot niste tije din picior), sa cer ajutor,in asa fel incat sa pot fi vizibila. Cu toate astea,repet, daca incerc sa ma iau prea tare in serios,imi dispare determinarea,cea care ma ajuta,sa nu ma inspir de la altii,sa-mi vad de patratica mea,si sa reusesc cumva sa ajung macar la cativa. Ajutorul tau e de nepretuit. Esti prima care si-a rupt din timpul ei,pentru o oarecare, si-ti multumesc. Cat despre cat scrii la un comentariu, de pe blogul tau am observat ca esti prezenta in fiecare raspuns al vizitatorilor tai,nu putin. Bravo tie si multumesc,chiar daca,habar nu am daca voi mai putea remedia ceva pe aici de una singura. Am pierdut deja mult,mult timp. Multumesc. Sa ai o zi si-o saptamana minunata.Te pup.

    Apreciază

  4. Pingback: Album de vorbe | Înşiră-te mărgăritare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s