- Daria luă cartea pe care maică-sa o citea în fiecare seară, şi cu glas hotărât îi spuse: „Citeşte! Vreau şi eu să-mi spui despre povestea din această carte care te ţine aşa de ocupată!” Pe Irina o buşi râsul, dar se prefăcu serioasă. În definitiv, de ce ar refuza-o? Micul ei tratat de care se săturase de la prima pagină, dar era musai de citit pentru prelegerea pe care o avea marţi de făcut în faţa studenţilor de la sociologie, nu era, clar, lectură pentru cei cinci ani ai Dariei. Da’ ce ? Ea ştia? O aşeză pe Daria în dreapta ei, îşi puse ochelarii şi cu o siguranţă demnă de un Oscar începu să dea prima pagină, ca într-o lectură reală şi uşoară:
- În vremuri trecute, pe când oamenii purtau braţele întinse ca nişte aripi, de puteau zbura cu ele cu puterea gândului şi a vântului turbat, trăia o familie nevoiaşă, dar cu multă credinţă în tot ce făceau, şi care aveau o fată ce se numea Fericirea. Fericirea era tare deosebită. Avea nişte daruri magice de care doar cei din familia sa ştiau. Tare se mai fereau părinţii Fericirii să nu se afle că fata lor poate într-o zi să crească mare, mare; iar în alta să fie mică cât o pasăre colibri. Mai avea un secret, nu se întâmpla lucrul ăsta decât în preajma anumitor oameni. Nu ştiu ce anume din gândurile şi vorbele lor declanşau asta, dar dacă în faţa unora creştea de nu se mai oprea, în a altora rămânea mică, mică. Doar în familia ei, Fericirea avea statut normal şi obişnuit.
- „Mamă, dar Fericirea era copil încă, sau om mare ca tine şi părinţii ei, ca mamaie?”, întrebă Daria cu ochii mari de uimire. Irina îşi şterse un pic fruntea ca şi când ar ascunde şi întârzia o clipă răspunsul şi se gândi să-i spună Dariei cam aşa: „Păi, Fericirea avea totdeauna suflet pur de copil, indiferent de ce formă avea. Nu ţi-am zis că putea fi şi mică şi mare?”, şi se făcu că întoarce pagina tratatului ei devenit poveste.
- Nu ştiu cum, dar într-o zi Fericirea s-a gândit că trebuie sa meargă şi ea prin lume. De educaţia ei se ocupaseră părinţii; ştia toate limbile pământului, cunoştea toate continentele, apele, oceanele; învăţase despre obiceiuri, tradiţii şi sărbători şi încerca să cuprindă fiecare segment. Nu a putut merge la şcoală ca ceilalţi copii, datorită puterilor ei deosebite, dar tot ce trebuia să ştie era deja înmagazinat în ea, încă de la naştere. Aşadar şi-a întins braţele şi a pornit prin lume.
– A ajuns şi la noi mamă?, întreba Daria din ce în ce mai somnoroasă
– Normal!
– Când?
– Păi…în fiecare zi trece, dar nu o vezi…că e mică, mică…cât o pasăre colibri, nu ţi-am spus?
– Şi mare…nu vine?
- Şi cum zbura Fericirea, aşa liberă, prin fiecare cotlon al lumii, era şi mai dornica de a trece peste tot. Toata lumea o primea exact cum era ea obişnuită: la unii se aşeza în casa lor sub forma ei mititică, iar la alţii nu îşi încăpea în piele, uitând să mai treacă şi prin alte părţi. Am uitat să spun că în fiecare loc care trecea lăsa câte o pană; tot aşa, la unii mai mare, la alţii mai mică. Şi niciodată nu rămânea fără pene, pentru că ele îi creşteau, magic, la loc. De Fericirea auzise toată lumea, dar mai ales Obsesia, fata cea mare a altei familii de la ea, din locul unde se născuse.
- Părinţii Obsesiei nu erau credincioşi, nu aveau crezuri, nu ştiau prea bine cum să-i arate Obsesiei iubirea lor, şi că, dacă ar fi mai ponderată, ar fi şi ea aşa liberă ca Fericirea. Atât se vorbea în casa lor de Fericirea asta, încât Obsesia se gândi să fie şi ea aşa cu orice preţ, ba… să o confunde lumea cu ea, dacă se putea. Şi unde era Fericirea, hop şi Obsesia după ea. Doar că, ea nu avea pene care se regenerau peste noapte, şi tot agăţându-se de fiecare lucru care ducea pe drumul pe care mergea Fericirea pielea ei se zgârîia şi puterile-i scădeau. Dacă pe Fericirea oamenii doar o simţeau, pe Obsesia aproape că o vedeau; prea deveneau încrâncenaţi pe chip, atenţi şi miraţi prin preajma ei.
– Păi eu vreau cu orice preţ să fiu ca tine, să zbor şi eu, să am şi eu ce au ceilalţi ce le dai tu!
Atunci Fericirea se opri şi îi spune uşor:
-Şi ce a facut Obsesia, mamă? A renunţat?
-Mamă, ce fericită sunt!, se cuibări Daria la pieptul Irinei, încântată de poveste. Acum înţeleg de ce citeşti cartea asta a ta seară de seară. E cartea Fericirii!
Irina zâmbi de drag şi scoase din sertar o pană ce o păstra ca semn de carte de la bunica ei, şi o puse în palma Dariei zicându-i:
Noapte buna!
În tabel mai găsiţi şi alte viziuni ale obsesiei pentru fericire.
Ce poveste! Ce abordare! Te-ai intrecut pe tine si ne-ai intrecut pe noi! Minunat, absolut minunat ai ales sa ne vorbesti despre fericire!
Tu esti chiar Fericirea, tu lasi cate o pana (mai mica sau mai mare) fiecaruia dintre noi! Astazi nici nu te voi imbratisa, de teama sa nu te supar, de teama ca imbratisarea mea te va speria.
ApreciazăApreciază
O minunata poveste a fericirii, filtrata prin sufletul pur al copilului. Mi-a placut mult.
ApreciazăApreciază
Ei, da! Lasă că te imbrăţişez eu! Mă bucur că-ţi place! Am refuzat să merg cu subiectul pe alte cai unde sigur trebuia sa aduc aminte de tot ce ne diferentiaza in a ne aduce fericire cu orice preţ. Am vrut ceva care sa apropie, nu să departeze.M-am impotmolit dupa fiecare pasaj mai important. Nu mă stiu a scrie povesti, dar tare mi-a placut. Asteptam cu nerabdare clipa sa văd reactia după ce e citită. Multumesc. Şi tu esti o pană a fericirii. Mare.
ApreciazăApreciază
O să spui că e linguşeală, dar după ce am scris-o m-am gandit şi la tine, pentru că eşti una dintre acele persoane unde am intalnit „povesti” incredibile. Multumesc, Gabriela!
ApreciazăApreciază
Adriana, esti draguta. 🙂 Viata face totul posibil. Eu sunt doar un simplu observator. Fericirea mea consta in faptul ca am intalnit in jurul meu atatia oameni minunati, cu povesti de viata incredibile. Fiecare au reprezentat pentru mine o lectie si un graunte de aur, pe care l-am impartit cu toti cei care au vrut sa citeasca despre ei.
ApreciazăApreciază
În fiecare poveste a ta strecori câte o mică pană. Cred că, de ceva timp nu a mai plecat de la tine, şi te-a ales ca mesager! Acum două zile când eram la joacă în parc, Măriuca mea mi-a dat o pană să o ţin, oare unde oi fi pus-o?…
ApreciazăApreciază
fericirea din lucrurile simple şi dragi! 🙂
poate că într-o zi îţi voi dărui o pană, nu de la fericire venită, sunt sigură că ea nu îţi este străină şi ai înţelepciunea să nu alergi după ea, dar o pană… pentru poveştile tale. o meriţi cu prisosinţă!
şi recunosc că îmi plac mai mult prozele tale decât poeziile, am impresia – şi este doar o părere personală- că tată forţa ta se aşează lin în poveste, cum a fost şi sâmbătă de pildă.
ApreciazăApreciază
Si asa si este! Fericirea ramane la cei care se bucura de lucruri mici si marunte si o vad in ele.
ApreciazăApreciază
Foarte frumoasa poveste!
ApreciazăApreciază
Eu am trecut pragul obsesiei, care uneori poate însemna rămânere, statornicie, fidel unui gând.
Tu ai darul poveştii, iar eu nu mă tem că voi veni obsesiv aici să descopăr fericirea de-a citi despre lumi pe care le visez, dar nu le pot aşterne cu uşurinţa cu care o faci tu. Ar fi o obsesie cel puţin la fel de nedăunătoare precum obsesia fericirii, care în fapt nu există. Nu fericirea! Obsesia! N-ai cum să fii obsedat de fericire, fiindcă e firesc să vrei să fii fericit, nu nefericit. 🙂
ApreciazăApreciază
Curios cum ne-am dus spre povesti. Asa sa vedem toti fericirea? Ca pe un basm putin probabil de realizat?
ApreciazăApreciază
Frumoasă poveste. Imaginile sunt atât de clare! Am o singură întrebare: Ce tratat citea Irina?
ApreciazăApreciază
Păi, nu ai văzut ce a zis Daria la final? Tratatul Fericirii! Mulţumesc….
ApreciazăApreciază
Mulţumesc! Sunt onorată!
ApreciazăApreciază
Eu nu-l văd ca pe ceva greu de realizat, ci ceva care este dar se transforma. Nu de multe ori ce ne face fericiţi azi, mâine devine inutil. Mă bucura ideea basmului….potrivit in inspiratie…
ApreciazăApreciază
Da, Scorpio. Eu nu mai alerg demult după cai verzi pe pereti. Altfel pot să mor de pe acum. Fiecare zi are un obstacol de trecut, oricat de mititel ar fi. Dar văd scânteia din ochii sotului la final de zi, dacă toarce Zizi in brate, cand ea era o salbaticuta, şi citesc ceva frumos aici, totul se schimba…
ApreciazăApreciază
Caut-o! E semn! Vezi de unde vine fericirea? La tine e simpul: ai doua comori nepretuite care îţi aduc fericire vrei nu vrei.
ApreciazăApreciază
Asta simt eu cu voi. Citindu-vă..prind curaj, putere şi simt fericire!
ApreciazăApreciază
E a doua oară cand spui asta! Posibil. Poeziile mele sunt doar randuri-gânduri, cum frumos spunea cineva azi. Povestile sunt slăbiciunea mea. Primesc pana, să ştii!
ApreciazăApreciază
Da, bine spus! Fericirea asta….Niciodată nu caut sensuri generale, la fel ca iubirea. Sunt lucruri intime de care vorbim la general. Firesc e să fii fericit! Dar depindem de multe…
ApreciazăApreciază
Iubesc basmele. Mai degraba le iubeam caci nu mai stiu azi cum ar fi sa mai citesc vreunul. Dar stiu ca-mi dadeau o stare de bine. Poate era fericire, nu stiu, pentru ca me feresc sa cataloghez o anumita stare de bine ca fiind fericire…
Ca un fel de legenda a fericirii pare povestea ta. Frumoasa, ingenioasa.
ApreciazăApreciază
magnific ….
ApreciazăApreciază
Sintetizat perfect: legenda fericirii. Da, mi-a plăcut enorm să-mi amintesc de povestile mele nemuritoare. Prima carte citita de mine la 6 ani jumătate se numea: Basmele românilor! Iar bucuria mea e şi mai mare prin faptul că nu ai trecut de ea. Multumesc.
ApreciazăApreciază
Nu-i aşa? Nu mai sunt modesta! hahaha
ApreciazăApreciază
Adriana, n-am citit eu multe de la tine,ca abia sunt noua pe aici,dar povestea asta e asa frumoasa! De citit seara,sa ai un somn linistit,de citit dimineata in loc de ziare,FB si alte de-astea, asa ,ca sa-ti fie ziua lina 🙂
ApreciazăApreciază
Silving, multumesc. La câţi suntem prin blogosferă să zic merci cand cineva mă descopera şi pe mine. Scriu de putina vreme, de fapt azi sau maine, cam aşa, am 6 luni intacte de scris, de blog. Dar totdeauna voi fi fericita cand primesc astfel de cuvinte. Nu degeaba mi-am pus numele blogului „înşiră-te mărgăritare”. Poveşti şi întâmplări sunt în capul meu, numa' bune de depozitat aici. La fel îţi doresc şi ţie: o zi minunată!
ApreciazăApreciază
Blogosfera asta e cam mare, pentru că uite! Abia se găseşte om cu om să-şi spună două vorbe bune.
Îmi sună a Petre Ispirescu povestea ta. Varianta feminină, fireşte 😉
ApreciazăApreciază
Aha! Să nu-mi zici că seamănă cu vreun basm de-al lui că-mi tai venele in direct. N-am mai citit Ispirescu din generala. N-ar fi rău să-l reiau dacă tot mă pun să scriu variante la tema ” obsesia fericirii” sub forma de basm. Sunt onorata să te am in vizită…mixy…
ApreciazăApreciază
Adriana, e o abordare interesanta a temei. Mie nu mi se pare ca seamana cu un basm, e mai degraba un pic de filosofie ascunsa sub un aparent dialog inocent intre mama si fiica.
Te-ai gandit vreodata sa formatezi un pic textul inainte de a-l publica? Adica de exemplu marginile sa fie drepte, nu franjurate? Mi se pare ca s-ar vedea mai bine. Nu stiu daca am fost explicita…
ApreciazăApreciază
Ba, ai fost…dar nu mă pricep la nimic…tehnic. Scriu şi atat. Multumesc, Dana!
ApreciazăApreciază
…din păcate nu pot comenta pe blogul dumneavoastră! E o eroare ceva. Nu apare locul de comentarii.
ApreciazăApreciază
Diseara am sa i-o citesc lui fi-miu, e chiar poveste de spus seara.Sau il las pe el sa si-o citeasca singur si il intreb concluzia, sa vad ce a priceput.Pup!
ApreciazăApreciază
..eu mă bucur că datorita tie..am scos-o la lumina. Aceasta e adresa mea de mail anatotozoe@gmail.com trimite-mi, te rog, adresa ta.
Te imbrățișez cu mare drag.
ApreciazăApreciază
faramedesuflet2009@gmail.com
ApreciazăApreciază
Ioi, nu iți cer adresa de mail, ci datele tale sa mi le trimiti mie pe mail, sa-ți pot trimite cartea. Mor de ras…
ApreciazăApreciază