Lumini străbat difuz spre cerul de copil ce are pete roz şi violet, şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu ce răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!”
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul ce tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de la revedere. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute să se ridice pe bieţii comedianţi.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază mov cu un semn sigur, în aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!”
Şi copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, dar tocmai atunci o rază colorată îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară de vară.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Acest subiect m-a făcut să realizez cât de mult am câştigat eu în acest an perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un an de scris, când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază. În timp v-aţi adăugat şi voi şi mi-aţi făcut lumea de vis, cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să mă întorc la lucruri simple, la poveşti şi voie bună, la sufletul meu care nu are timp să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi. Şi în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. Mulţumesc. Din suflet.
În tabel sunt lacrimi de crocodil veritabile.
Înşiră-te mărgăritare 
Niciodată lacrimi!
Mereu să ai un curcubeu deasupra ta, să te alinte cu frumoasele-i culori!
La mulți ani de scris! Că de inspirație văd că nu duci lipsă.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Mugur! M-am grăbit cu două zile să …tai moţul blogului şi bine am făcut! Urarea ta simt că îmi va aduce noroc!
ApreciazăApreciază
Pentru ce cred eu că în aceste două zile ne pregătești o surpriză?
Să fie toate așa cum le dorești tu!
ApreciazăApreciază
sa stai prea aproape de arena face intotdeauna rau. sterge iluziile de sc;ipire, aduce prea multe amanunte in prim plan. iar eu am asa un talent …oricat de departe as sta tot aproape parca as fi. tot vad petele alea de cafea de pe fgata de masa, petele de rugina de pe tevile ce sustin stalpii… dar m-am invatat cu timpul sa le iau ca firesti, ca normale, ca folositoare. imi folosesc sa nu ma las orbita de falsa poleiala…
ApreciazăApreciază
Chiar stăteam să mă gândesc când am auzit prima dată de sintagma asta. Cred c-a fsot într-un episod cu Peter Pan. Mă şi gândeam cum pot oamenii să-şi dea seama când un crocodil plânge, mai ales când acesta este în apă.
Ehe, aveam să-nvăţ mai târziu care-i baiul.
La mulţi ani încondeiaţi. În cazul tău imperfecţiunea e perfectă şi trebuie să vedem şi jumătatea plină a paharului…-.nu numai pe cea goală.
ApreciazăApreciază
Mulți ani de scris înainte ! Să fie cu noroc noul blog, dragă Adriana !
ApreciazăApreciază
Inocenta copilului crede cu tarie in tot . Chiar si in lacrimi de crorcodil. Pana afla ca exista falsitate si in lacrimi. Atunci poarta cu el dezamagirea acelor lacrimi si adult fiind, incepe parca sa nu mai creada in cei ce pot fi falsi, adica in oameni. Dar vine un moment in care, cineva, cu rabdare, intinde o mana si incet incet , readuce increderea ca exista persoane care sa merite increderea si ca nu toate lacrimile ,fie si cu un zambet in coltul buzei sunt de crocodil. Felicitari, Adriana. La multi ani si la cat mai multe articole care sa ne atinga. Si multumesc.
ApreciazăApreciază
la mulți ani… eu am puțin peste 7 luni de blogging ”rar ca părul bursucului de la financiar” și tot mai des am senzația că n-o să apuc anul … dar, cum scrisul e a doua mea natură, nu mă văd făcând pasul înapoi, ceea ce-ți urez și ție
ApreciazăApreciază
felul tău de a tăia moţul blogului mă face să amuţesc.
am intrat, am citit povestea, am tăcut. lumea curcubeului, lumea circului, lumea blogurilor… lacrimile de crocodil acoperindu-le pe cele adevărate aşa cum o culoare din curcubeu o acoperă pe cealaltă.
şi aş vrea să îi spun blogului tău, ceea ce mi-a spus mie tata despre curcubeu ,atunci când întrebam de unde se adapă…
din sufle, blogule, din suflet.
la multe cuvinte îţi urez.
că de critici şi laude vei avea parte totdeauna de la mine. şi de îmbrăţişări. 🙂
ApreciazăApreciază
Da! E un aspect. La asta nu m-am gândit din prima, că avem şi posibilitatea să vedem tot ce e defect, în neregulă sau mai puţin strălucitor, deşi direcţia era dată de ultima frază. Mi-a fost totdeauna frică de clovni, de oamenii cu feţe roşii şi nas la fel, mi-a rămas teama de circ, de orice fel de circ şi am ales de fiecare dată să mă reinventez, cumva. Poate de asta, am vrut să-mi amintesc că ziua în care am redescoperit scrisul a fost una din cele mai fericite zile din viaţa mea. Şi atunci de ce o umbresc cu lucruri mărunte, fix ca lacrimile de crocodil? Ei, bine…gata! Uneori e bine să nu uităm începuturile. Oricât de stângace ar fi. De aici mi-am luat forţa. Şi să ştii că nu e nimic rău în a fi exigent şi a vedea defectele. e doar stimă de sine. Mulţumesc, Vavaly!
ApreciazăApreciază
Tu eşti acea filă de poveste pe care şi dacă nu o caut atunci când apare un articol nou, ajung să cred că imi convine: citesc mai multe ca pe basme. Eşşti foarte aproape de stilul şi forma gândului meu şi deşi sunt cu mult mai mare decat tine simt că avem poveşti asemănătoare. Cu o diferenţă: tu chiar vezi jumătatea plină a paharului. Eu, după ce o irosesc pe cea de deasupra, cred că voi găsi pe fundul vasului ceva mai bun. Greşit…uneori. Dar poate învăţ şi eu de la tine. Mulţumesc, Andreea!
ApreciazăApreciază
Am citit mesajul privat cu mare atenţie. Din nefericire, când să revin asupra lui mi-am dat seama că l-am evaporat din greşeală in marea curăţenie a notificărilor de mail. În fine, mulţumesc din suflet pentru experienţa împărtăşită cu mine şi voi fi sinceră, m-a pus altfel pe linia de plutire, ştiind că voi fi legată de această primă casă a mea cu fire de poveste magică. Şi pentru că nu m-am plâns de ea un an, nu o voi face nici acum. Ba, voi avea grijă să revin cu poveştile şi gândurile mele simple, independent de jocurile şi cluburile unde imi las cuvintele zălog. Dacă noul blog va avea zvâc…vom vedea. Mulţumesc pentru tot!
ApreciazăApreciază
Da, Laura! De multe ori circul maturităţii aduce lacrimi ce nu mai sunt de crocodil şi regreţi pentru o clipă naivitatea de atunci, chiar dacă, din instinct, tot cauţi frumosul unei culori, măcar, din curcubeul vieţii. Pretenţiile scad şi ceea ce ne bucură capătă lucirile din colţul ochilor, luciri de emoţie şi dar nesperat. De asta cred eu că scrisul mi-a adus împlinire acolo unde pierdusem alte repere şi chiar fiinţe din realul meu. Şi dacă acest blog ar fi fost un mare monolog, (lucru care nu m-ar fi bucurat pe deplin, dar multe luni am vorbit singură pe câmpii, acompaniată doar de Vienela şi ceva reactii pe fb), tot aş fi fost câştigată! Am câştigat la ruleta altor preocupări decât cele ce ţin de rutina zilnică. Mulţumesc, Laura.
ApreciazăApreciază
Cu tine în jur viaţa şi cuvintele capătă culoare şi aer intelectual. Eşti marea noastră revelaţie. Totdeauna mă laşi fără aer şi, deşi pare că exagerez, cred că ştii undeva, acolo în tine, că am dreptate. De asta vreau să fiu prezentă în blogosfera asta şi doar ca cititor. E un mare câştig, şi un drept pe care nici nu ştiam, acum ceva timp, că-l pot avea. Mulţumesc, Mihai!
ApreciazăApreciază
Nu ştiu sigur dacă ai amuţit de bine sau rău. E drept că am decalat cu două zile această întâmplare ce-mi aparţine în totalitate, dar am vrut, cumva, să adaug şi bucuria de a fi parte din acest club care mi-a îmbogăţit arhiva cu 80 de articole, pe puţin. De asta, am adunat în text lacrimi de crocodil, circul care e omniprezent de când ne ştim şi pe care doar un curcubeu de vise şi gânduri proaspete îl poate îndulci şi ne poate păstra interesul viu pentru restul întâmplărilor noastre mărunte sau nu. Deşi sunt fata alb-negru, puţină culoare nu strică. Iar sufletul meu e foc viu. Mă aprind şi nu vreau să mă sting uşor. Voi căuta mereu lemnele focului meu, inspiraţia caldă şi oamenii ce vor vrea să se încălzească la el. Tăciunii scot doar fum. Mulţumesc, psi.
ApreciazăApreciază
Mă bulversează un pic aniversarea blogului tău. Doar un an? Arhivele spun altceva. Probabil că ceva îmi scapă mie. Dar un „La mulți ani” e binevenit în orice zi. La mulți ani blogu' lu' Adriana. Să crești frumos, să ai parte de dragoste și de prieteni buni!
ApreciazăApreciază
Ce tăiere de moț superbă! 😉
La mulți ani frumosului tău blog, să scrii la fel de minunat ca până acum, suflet cald, cu condei de curcubeu! 🙂
ApreciazăApreciază
Am scris des despre faptul că pe 18 martie scriam primele articole şi pe 19 le-am publicat: unul la Vienela, două aici şi unul l-am pus retroactiv, asa cum am făcut cu toate notiţele de pe fb, văzând că se poate. Dar, data oficială, lăsând arhiva pe care am măsluit-o puţin, recunosc e cea de azi şi mâine, că le iau la pachet. Datorită acestor schite din urmă, m-a remarcat Vienela şi m-a încurajat să scriu. Blogul il făcusem, dar nu scriam in el nimic, absolut nimic. Mi se părea că nu există interactiune şi că pe fb există feedback rapid. M-am înşelat. Am prins gustul şi iată-mă! Aşa că acest 18-19 martie rămâne începutul bucuriei mele în on-line, indiferent de micile încercări de până atunci. Mulţumesc, Sonia!
ApreciazăApreciază
Da! La postarea asta mai lipsea o ilustrare cu desene, dar cum nu voi avea niciodată talent, voi fi bucuroasă să ştiu că le găsesc la tine, la Enya şi completarea virtuală e perfectă. Mulţumesc, Mirela!
ApreciazăApreciază
si a putut sa traverseze si sa intre in circ dupa aceea? A inteles ca tristetile au si leac si orice fateta isi are opusul?
Eu ma bucur doar ca scrii, ca pot sa te citesc si ca te-am descoperit!
ApreciazăApreciază
La mulți ani, Adriana ! Ești unul dintre oamenii care fac blogosfera frumoasă. Chiar dacă nu știu dacă blogul meu va ajunge să facă și el un anișor, voi rămâne un cititor constant al gândurilor așternute de tine pe aceste pagini virtuale.
ApreciazăApreciază
Eu o să trag acum în piept niște aer tare-tare, nichitastănescian, o să mă apropii de pietre și o să tac.
ApreciazăApreciază
Sa te bucuri cat mai mult timp de gandurile frumoase, imbratisarile si dragostea celor care pasesc in casuta virtuala aniversata azi, Adriana. 🙂 Sa simti mereu aproape de suflet aceasta lume vasta, diferita, magica in care ai intrat in urma cu un an. La Multi Ani! :*
ApreciazăApreciază
Curcubeul se naște între două picături de apă, că sunt de ploaie, că sunt de râuri, că sunt de lacrimi. Lacrimile false nu nasc curcubee pentru că nu-și pot lua strălucirea din suflete sterpe. Când am început să citesc blogul tău, primul meu gând a fost să-i dau încă o dată dreptate marelui Lucian Blaga, care a definit atât de adevărat cuvintele – „Cuvintele sunt lacrimile celor care au vrut aşa de mult să plângă şi nu au putut”. Da, asta am găsit pe blogul tău, cuvinte și lacrimi, lacrimi în cuvinte, lacrimi de nostalgie, de dureri crezut uitate, de împlinire, de bucurie.Tot cuvinte erau și pe blogul meu, așa că din cuvintele noastre s-a născut un frumos curcubeu, fir invizibil ce leagă depărtările, punte pe care îmi pășește sufletul spre zări unde se însiră mărgăritare, unde îmi place să fac popas ori de câte ori îmi este dor de frumos. La mulți ani cu multe scrieri și cu lacrimi numai de fericire!
ApreciazăApreciază
A înţeles! Dar s-a tot ferit de circul lumii. Şi a preferat curcubeul. Mulţumesc, Raluca! Cu tine…sunt încă la început. Nu te-am aprofundat, ca să zic aşa, dar avem timp.
ApreciazăApreciază
Am mai spus-o şi mă repet: eşti un mare domn! Galant, atent şi totuşi ferm; unde mai pui că sunt mască la gândul că blogul tău nu are anul. Mulţumesc pentru tot!
ApreciazăApreciază
Exact: lume diferită şi magică. Mă opresc la aceste două cuvinte perfecte pentru mine. Sper şi eu, Nice! Şi mai sper să găsesc frumosul totdeauna pe aici. Asta mă va face să mă reîntorc, chiar şi după dezamăgiri efemere.
ApreciazăApreciază
Parcă văd un curcubeu Galaţi -Braşov şi îmi creşte inima gândindu-mă la asta. Am pierdut multe în viaţă, dar categoric am câştigat şi mai multe, iar legătura cu tine, imprevizibilă uneori, prin accente de Maya, cea care nu poate trăi fără iubire, este una ce mă onorează. Simt că vom privi pe la începutul verii curcubeul la Galaţi. Am de refăcut o legătură din viaţa concretă şi ar fi timpul. Să cauţi cel mai frumos loc natural din orasul vostru şi să ne bem cafeaua cu destăinuiri ce se vor privi ochi în ochi.
ApreciazăApreciază
Pingback: Ce caută ei, ce înțeleg eu… | Înşiră-te mărgăritare