Haină peste aripi frânte

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator, ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă? Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rau și sa te prezinți fals, mai fals decat in momentul acela când chibzuiesti dacă o fi bine sau rau, politicos sau nedrept să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează ce simți, oricum e despre altul, pentru cel din fața ta.

Mâine, când povestea va avea alte personaje și acelasi subiect voi zări ochii tulburi și îmi voi aminti că ieri a fost vorba despre mine și voi ști că nu mi-a plăcut deloc. Dar oare voi ști să te alin echidistant si subiectiv sau voi face ca tine, ieri, cand problema era a altuia? Cred că voi uita, nu? Ca doar eu zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp….

”Am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva pe blogul meu. Oare chiar s-a liniștit sau a simțit păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare cuvânt rostit și, poate, și-a continuat  plutirea pe ceruri mai senine. Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că inima, concret, are 300 grame. Altul că ea nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, că în labirintul cunoașterii și senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm. Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare  in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?

Da, cunosc și eu puțină anatomie, și am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez pentru a nu știu câta oară vreo rețetă miraculoasă, fără să fiu trimisă către  împăcare de sine de cei ce au seninul și îngăduința haină caldă.

Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, azi mi-am cusut singură din vină albă veștmânt vindecător. Doar că nu mă încape. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sau, poate, vouă vă cresc aripi doar de bunătate.

Da, sigur asa e! Si tare mă bucur…

aripi om

Această scriere e doar o zbatere a trecutului. Nu-mi căutați dureri care nu exista. Au existat și, poate, aceste rânduri o arată perfect.

8 gânduri despre „Haină peste aripi frânte

  1. În viață totul vine ciclic, astăzi e bine, mâine e rău. Nu poate fi mereu doar soare dar nici numai vijelii devastatoare. Din căderile interioare nu ne putem ridica decât singuri, prin fâlfâiri de aripi proprii, chiar dacă primim mici impulsuri din exterior. Și bucuria, și fericirea o trăim tot singuri, pentru că o simțim în adâncul ființei noastre, cu toate că o împărtășim cu cei din jur. Suntem unici în trăiri, în sentimente, în emoții. Și tot ce ni se întâmplă are un rost. Până și aripile retezate cresc la loc dacă ai credință.

    Apreciază

    • Si bucuria, și fericirea o traim tot singuri.

      Nici nu stii cat ader la ideea asta. Uneori am impresia ca impartim doar emotii, legături create ad hoc dar care se risipesc iute sub problema de fond care ne preocupa. Si e bine asa, e o epurare subtila a balastului din noi. Facem curat in noi singuri și doar remarcam ca ne-am incadrat in anumite segmente. Uneori definitiv, alteori pentru o clipa. Iar cei cu care facem legaturi simt la fel și de aici bucuria sau tristetea. Am aflat in timp ca nu mai trebuie sa le luam cu noi, le strigăm tare și astfel se pot risipi prin colturi de lume. Si o poti lua de la capat, bineinteles ca esti mai precaut și rezervat, dar nici asta nu e tocmai rau.

      Apreciază

  2. Pingback: Veverița cuvintelor | Înşiră-te mărgăritare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s