Puritatea în iubire

•  Mademoiselle

Pe Mademoiselle am cunoscut-o prin tata. Să mă scuze, dar totdeauna am ştiut-o bătrână, deşi am cunoscut-o,  mai bine, când aveam 14 ani. A murit la o venerabilă vârstă, acum 4 ani. Tata îmi spunea că, mititică fiind, m-a lăsat în grija ei, deseori, în zilele când nimeni nu era în jur pentru a mă supraveghea. Nu-mi amintesc prea mult. Prefer să dau drumul amintirilor concrete.  Era singură. Totdeauna singură şi cu un zâmbet discret aşezat ca o bijuterie de preţ fără de care nu mergea nicăieri. Nu cred că avea mai mult de 1, 55 m, era firavă, firavă, cu un coc perfect împletit ce îi dădea un aer aristocrat, şi o piele albă, străvezie care mă umplea de admiraţie. O urmăream pe Mademoiselle cu privirea de parcă nu aş fi vrut să pierd niciun minut din ea şi gesturile ei.

Locuia într-un demisol cochet care dădea într-o gradină superbă. Acolo avea Mademoiselle balansoarul şi o măsuţă cu un coş cu ghemuri colorate. Nu ştiu cum, dar nu am văzut-o niciodată croşetând. De acolo mi se trage pasiunea pentru coşuri de nuiele şi rachită dar şi pentru fotoliile în care îţi legeni gândurile. Demisolul era împărţit într-o cameră perfect albă şi o bucătărie enormă. Totdeauna mă aşezam între pernele de pe patul aflat, discret, langă gemuleţul care se vedea, de afară, ca un ciob de sticlă colorat. Peste tot tronau crăticioare demne de povestea Albei ca zăpada cu piticii ei cu tot; farfurioare şi ceşcuţe de porţelan scump şi nu era zi în care, pe masă, să nu fie ceai şi prăjituri de casă.

Mi se parea basmul însuşi…. Mademoiselle a mea. Fusese contabil gestionar la o companie de turism şi, în timpul liber, preda franceza celor ce voiau să deprindă taine şi poveşti mai altfel. Totdeauna se deschidea uşa şi cineva îi lasa o plasă de mere, alta de cartofi, venea omul cu laptele şi ouăle de la ţară, semn că era iubită şi ocrotită de cei din jur. Într-o zi l-am întrebat pe tata de ce e Mademoiselle singură. „Ei, nu-i treaba ta, îmi răspunde sec tata. E văduvă, fără copii şi nimic mai mult”, mi-o scurtează el. Nu-mi era suficient. O priveam cum îşi punea pălăria, sacoul şi fusta gri şi plecam la o plimbare, cu paşi de gheişă, prin jurul casei. Era de o gingăşie şi puritate care mă făceau sa tremur de emoţie. Mă simţea şi mă apostrofa, copleşită de atenţia mea.

Într-o zi, am aflat că Mademoiselle fusese cu adevarat căsătorită, că iubise toată viaţa un bărbat bolnav, din multe puncte de vedere, că l-a îngrijit cu dragoste, devotament, în curăţenie sufletească şi trupească. 20 de ani au trăit în căsuţa aparent modestă, înconjurată, acum, de fotografii în care se vedea un chip de bărbat senin, dar aspru. 20 de ani de mângâieri gen frate şi soră, într-o neconsumare de iubire carnală. De ce? Nu ştiu exact. Poate boala, poate suferinţa, poate alegerile lor de viaţă. N-am aflat. Ştiu doar că Mademoiselle a ales să rămână pură, preocupată de alte aspecte ale vieţii. Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.

Uneori îi plăcea să întoarcă ceaşca şi să vadă reuşite şi drumuri de seară cu iubiri începute şi consumate. Aşa primea Mademoiselle răspunsuri la visele ei nespuse. A trăit mult această bijuterie de femeie şi, totdeauna, a rămas cochetă, gingaşă şi mândră de povestea ei. Iar eu nu am văzut-o niciodată ca pe o Sfânta Vineri, uşor gârbovită de timp, ci am văzut o lacrimă de femeie întruchipată într-un trup firav şi pur, care păstra amintiri tot pure şi o iubire la fel, de pe vremea când oamenii mai credeau în poveşti şi vorbe frumoase. Și nu ştiu cum, azi,  Mademoiselle a mea, provocare târzie, parcă îmi zâmbeşte, cum numai eu ştiu, a aprobare…şi a drag, dintr-o poveste de iubire pură.

.