Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

                                                                       va urma

.

E-naltă până la Cer, crucea lor..

Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care îi moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de el, pentru că își răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate ca o greblă, și își băga mâinile în claia lui minunată și parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam ca îl atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata. Azi o plâng pe mamaie. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei cu maia pe care o cocea în soba din odăiță. Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa sa-și taie singur porcul de Ignat. ”Ce, mă! Să vină altul să mă învete pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!” Și putea. Vine Craciunul tataie. E al doilea Crăciun fără mofturile tale de moș-cocoș.

Azi o plâng pe mătușa Tinca, și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper și olecuță de zahăr dau parfum de poveste: „Ioană, adu tu nițică cafe că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!” Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca zăpada cu tot.

Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu. Pe lângă toți acestia plâng îngerii noștri cu aripi de cenușă și plânsul ăsta nu e melancolic și duios precum poveștile mele cu buni și străbuni. Plânsul acesta arde și mă fac să uit că mă ard și alte nimicuri. Nouă ne-a rămas posibilitatea asta. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Spuneam, deunăzi, că amurgurile nu sunt poetice mereu. Om înțelept mi-a răspuns: ”DA, dar ce bine e sa le vedem in fiecare seara!”

Dumnezeu să îi odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți..

E înaltă Crucea lor până Cer..

Uneori

”Uneori„ e un cuvânt pe care îl folosesc des pentru a fi sigură că nu generalizez ușor, că  diferențiez momente, clipe, acțiuni pe care pot sau nu pot să le simt, să le trăiesc, să le fac și aș  ține-o  astfel o grămadă de vreme. Uneori, mă uit la câte o fotografie fără să-mi spună nimic deosebit. Fotografia e plină, dă pe afară de amănunte, de elemente frumoase, lucitoare; îmi cad povești de prin colțuri ascunse, se preling din ea ochiuri de lumină pe care le- ai putea așeza în cuvinte, ușor, grafic sau pompos, strigând singure ”citiți-mă!”. Și totuși nu le privesc cu inima, doar cu ochii, trec și-mi spun că nu e o fotografie simbol, ci doar o fotografie oarecare, că nu are nimic deosebit, că e o altă imagine cu un cufăr descoperit într-o frântură de basm pentru a ne spune aceeași poveste. Încă una. Nu-mi pasă dacă cineva a adăpostit acolo luciri de om avar, strângător, bir însângerat, comoara vreunui pirat, plata pentru vreo fecioară trupeșă sau visul unui căutător zelos.

Nu vreau să-mi imaginez corăbii, peșteri misterioase, munți bătuți de picioare nepotrivite pentru a  li se smulge aurul de drept, fanarioți îmbuibați sau sultani cotropitori. Privesc crucea, din colțul stâng al cufărului, ce pare că s-ar ridica singură din noianul de nimicuri scânteietoare pentru care s-ar face oricând moarte de om. Ai impresia că se chinuie să iasă din nepotrivire. Cineva a pus-o acolo tocmai pentru a-mi îmblânzi percepția. Nu pot să o ignor, adevărat, dar o decupez cu ochii minții și o așez într-un loc mai potrivit. Și totuși particularizez situația sau cel puțin încerc pentru că tocmai ce vorbeam la început de acel ”uneori„.

Uneori ne arătăm lumii așa lucitori, zumzăitori, adunați grămadă, din care, unii dintre noi, își scot scânteierile materiale la înaintare poate, poate s-or deosebi mai ușor. Totul trebuie să fie brand consacrat, firmă potrivită, altfel ”nu ești, nu exiști, nu prezinți interes”. Zdrăngănesc talerii lucioși ai împăunării și tu nu știi dacă să te dai la o parte căci vine circul sau să te ascunzi să nu te corupă aerul lor de bogăție. Parcă te uiți la tine și nu vezi nici cufere, nici bani în pungă, nici sclipiri de bună stare. Ti-ar trebui, măcar puțin; nu ești ipocrit, dar deja talerii tăi s-au așezat în trocuri obișnuite. Efemer gând și nepotrivit. Știi să-ți ții poftele în frâu și nici nu mai pleci în expediții istovitoare în care îți poți pierde sufletul și chiar viața. Eu mi-am pierdut, cândva, vreo două calități de om și greu mi-a fost să le recuperez. Încă mai sunt șifonate. Iar îți vine în minte vecina cea care și-a lăsat vremea să treacă peste ea până la 92 de ani, ascunzând în ” scorburi de pardoseală” bănuți ce s-au găsit mucegăiți, trăind în mizerie de frici nevăzute, deși legenda spune că cei ce au găsit comoara, la final, au trăit o vreme liniștiți. Cufărul era, de fapt, un dos dublu de dulap în care era ascuns bănet, nu glumă. Straiele vremurilor trăite pe pământ i-au fost mereu peticite, dar cele din Cer sunt sigur pline de mulțumiri. Cine poate ști, însă?

Fiecare vede ce vrea în orice situație. Pot vedea și eu ceea ce se vede. E ușor și nici nu necesită atâtea cuvinte sau zbucium. Am învățat, însă, să mai privesc și din alte unghiuri, mai discrete și să mă gândesc că, uneori,  e bine să alegi frumusețea dincolo de poleială. Că poți ascunde în suflet lucruri moi ce se desfac în înteriorul tău și oamenii pot auzi cum sună în tine bănuții aroganței sau ai trufiei. Că nu ar fi bine nici regretul să aibă sunet ci poate doar să sune bănuții cu care nu mai poți cumpăra nici uitarea, nici iertarea, nici sănătatea, nici un alt drum dar să-ți fie zurgălăi folositori pe cel pornit, asumat, dorit, primit și prins în inimă.

În cufărul cu bogății văd și niște mărgăritare. Pe acestea, de mai bine de doi ani, le-am transformat în povești, așa că nu cred că mă veți contrazice când v-aș spune că pe acest scrin l-as inventaria, i-aș pune un număr și l-aș așeza pe un raft de cuvinte, la capitolul: himeră. Pe cel cu bogății, insă, l-aș ascunde definitiv. Dacă cel care-l va găsi îmi va spune că l-a folosit pentru scop nobil, atunci voi ști sigur că între inimă și suflet e pace, că sinceritatea și minciuna nu vor mai avea alături semne de întrebare, că simplitatea nu mai are nevoie de poleială și că, neoprind nici măcar un bănuț pentru tine, ai reușit absolutul. Nu știu dacă aș putea asta, doar din gură, privind o fotografie, dar nici n-aș vrea să plătesc prețul zdrăngănirii unei comori nefolositoare. Mai bine mai lucesc preț de un mărgăritar înșiruit de dragul unei fotografii. Îmi zornăie suficient bănuții gândurilor. Nu, nu dați un bănuț pentru gândul meu. Mai bine goliți scrinul pe podele neumblate, poate se transformă în stele și povești de o clipă. Și nu dați la schimb nimic din ce nu puteți duce până la capăt. Vă vor arde palmele sau sufletul. Mai bine rostogoliți o monedă. Una singură! Aruncați-o, apoi, în fântâna dorințelor împlinite. Voi ce ați cere? Știu nu se spune. Dar dacă?

Text cu temă fixă, înscris în același tabel al lui Eddie, unde veți găsi poate povești mai puțin …cuprinzătoare de idei știute ce nu folosesc nimănui. Tot în clubul celor 12 cuvinte.

Ste(m)a din frunte

V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.

Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?

Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat,  pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.  

El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.

Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un  om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele.  Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:

Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.

Mihai Tîrnoveanu.

 

Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:

Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.