D na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbat-su, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent, de pe soba din curte.  A bolit profund, i s-au cojit zece rânduri de piele, a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, dar mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte, fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbat său. Mereu, cand se închina seara, se uita spre vale, și ca unui înger știut șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.

Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul, prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.

Două ferestre mici cu giurgiuvele de lemn, și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeața și dincolo de gărduțul cerdacului se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv și în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul și în locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Curtea era mică, ușor nefirească, cu pietriș mult și aproape fără buruienile ce cresc și in crapaturi adanci, chiar și când e secetă,  darămite pe un teren in care omul nu-și prea făcea simțită prezența decât tare puțin. Copiii se întorceau de la școală, se zgâiau prin zăbrele de gard neprietenos și se mirau ca nu e poartă. Poarta era cumva prin lateral, intr-o curte vecină, printre pruni, dar era bine că nu se știa asta, căci așa mai rezista totul fără cotropiri inerente. Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa ca peste noapte. Dintr-o dată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri.  Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele. Părea atât de bătrână încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate.

Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite și își înfășura trupul într-un halat gros și lung, până în pământ, din molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuti. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o in putere, mai vie decat acum, căci ochii noștri o descoseau cu obsesie zilnică și fără rușine prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil intre scena vieții ei și drumul de la strada. Oricine îi putea fi spectator iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât in mintea noastra, niciodată in a ei.

Acum, când scriu asta, nu pot să nu observ că am câteva puncte comune cu femeia pisică, cum o numeam eu, căci și in casa mea poți privi, prin geamurile cat mine de mari, frânturi de viață; iar de când scriu pe blog aș putea spune ca experimentez senzația în planuri diferite. Si ar mai fi câteva, dar le veți descoperi singuri, sper.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumina electrică nu avea și uneori observam, seara, o lampă cu gaz, din aceea simplă care exista până și în casa mea, dar doar ca decor. Asa că spectacolul vieții ei se încheia adesea ..mult prea repede, ascunsă de privirile noastre iscoditoare.  Pe prispă apăruse un balansoar și cât era ziua de lungă, stătea acolo, citind, sau încropind ceva de mancare în niște oale minuscule, de zici ca trăgeam cu ochiul în casa piticilor. Doar că nu era acolo niciun pitic și nici Alba ca Zăpada, nici măcar vrăjitoarea cea rea nu putea fi, oricat de ciudat arăta, și oricâte răutăți copilărești ar fi inventat asta. Mai avea o meteahnă d-na Mimi, fuma. Rotocoale de fum se vedeau ieșind printre stâlpii aceia frumoși ca niste opere de artă, zilnic și mai tot timpul, și pe cât de săracă părea, pe atât o transforma într-un personaj fascinant viciul acesta al ei. Mirosea acolo a vanilie și levănțică, a citrice dar și a bătrânețe și singurătate, insă cel mai mult simțeai, paradoxal, împăcarea cu sine. Tot nu explodau informații despre ea, niciun can can, nicio barfa, nicio existență a vreunei alte rude sau iubiri trecute. Până într-o zi..

pisicuț

Nu știu dacă a existat un prim pisic acolo, sau doi, sau trei, sau nu i-am văzut noi la timp preocupați sa intelegem pe unde intra ființa aceea în cazemata de dincolo de gard. Sau din ce se hrănește, că nu ieșea din casă și curte niciodată. Făceam scenarii că e ireală, că poate e ca o fantomă care fuge de oameni, asta si pentru ca dna Mimi nu privea pe nimeni în ochi. Fuma și iși schimba turbanele, citea și…aduna pisici, torcându-și viața împreună cu ele. In scurt timp, nici ea, nici casa nu ne mai fascinau. Ci pisoii și faptul că, dintr-o dată, femeia avea glas. Iși striga mâțele pe nume de care nu auzisem niciodată: erau Athos, Porthos și Aramis, sunt sigura ca era si d’Artagnan acolo, dar nu bag mâna in foc că îl auzisem la strigare și va zic ca pe atunci nu știam nimic despre muschetari. Cred ca veti intelege de ce am sarit ca arsă afland, la un moment dat, ca  nu erau nume de pisici de Buzau, da? Ah…mai era Lăbuță, Botoșel, Suzetă, care se numea astfel pentru ca era hrănit cu biberonul și nu adormea fara ea în preajmă, se mai auzeau la apel Prințesa, Roza și Albișoara, dar numărul lor era mult mai mare decat numele pe care le primeau sau ne ramaneau nouă in minte, prin treceri de o clipă. O pândeam fascinați de pasiunea ei și, in scurt timp, au inceput și rumorile prin sat.

Neam de neamul nostru nu mai ținuse vreodată atâtea pisici, iar dacă ne gândim că nu existau grăunțe, femeia părea săracă,- deși am aflat de curând că nu era, caci prin podoabele pretioase ce le stransese de a lungul vremii își asigura traiul, vânzând aur celor pe care îi considera de încredere-, iar mirosul le-ar fi devenit o problemă sătenilor,  e usor de intuit ca d-na Mimi li se părea  excentrica pentru o comunitate in care pisica avea rol doar de prinzator de soareci. Si totuși, cat a rezistat femeia, au rezistat și pisicile, și erau acolo ca intr-o dimensiune paralelă, ca intr-un univers creat numai pentru ei, având-o protector ca o pisică supremă.

Am plecat acasă, la oras. Am uitat și de casa cu pisici și de stuful gri de pe acoperisul obosit și de d-na Mimi. Doar ca, am realizat, subit, la întoarcere, ca lumina lampii nu se mai vedea la fereastra, prispa părea goală, casa și mai bătrână și femeia cu turban nicăieri. Secvențe trecute mi se derulau cu repeziciune făcându-mi inima să se strângă într-o presimțire sumbra.

-A murit!– mi-a răspuns cineva, desi nu întrebasem nimic, dar fața mea probabil că o făcuse deja.

Se stinsese subit, senină și împăcată în balansoarul de pe prispă, într-un tors definitiv, alături de cele cărora le fusese protector. Am privit către casa cernită, care devenise din nou doar o formă de rezistență în fața naturii. Curios nicio pisică nu mai era in jur. Niciuna din cohorta aia care uimea și intriga.

-Au dispărut, taică! Au dispărut, asa cum au aparut, ca peste noapte!

Iar lumea se jura ca nu-s prin bătăturile lor. Doar Suzetă a rămas în vecini, la fel de alintat, pripășit lângă o fetiță cu fes roșu, care avea tot gesturi fine și aristocratice, semn că unele lucruri au legătură între ele și că imaginația noastră poate fi influențată de fantasme, dar învinsă de realitate.

Un semn rămăsese. Si mai rămăseseră salcâmii străjeri să-mi spună istoria unui om de o clipă, dintr-un sat in care incă mai stau ascunse povești. Acum nu mai sunt nici ei, nici casa stuf, nici gardul oțelit. Nici nu știu ce e acolo; o vreme a fost teren liber, despărțit de un șanț proeminent care se umplea mereu cu apă și glod. Dar nici nu-mi păsa, eu  parcă, incă,  trec pe acolo, mică fiind, cu ochi obraznici și curioși, ascunsi în ochiuri de plasă, privind o femeie cu turban, care fuma și legăna pisici, și mi se umezesc ochii.

Si stiu și de ce nu imi amintesc ce e in acel loc acum, pentru ca de cate ori trec pe acolo, privirea mea se indreapta dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba imi privegeaza bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Si nu vad de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.

6 gânduri despre „D na Mimi, pisica supremă

  1. Frumos ți-ai povestit amintirea cu… pisici. Eu n-am avut în copilăria mea amintiri cu doamne în vârstă și nici cu pisici prea multe, căci am trăit în oraș. Dar îmi amintesc pisica noastră cea albă, care traversa mereu tacticoasă strada, către casa bunicilor. Doar către casă, căci bunicii mei plecaseră de multă vreme.

    Apreciază

    • La țară aceasta doamna era o ciudatenie. La oras, culmea, erau multe doamne cu pisici, iar acum deja e o moda sa avem animale. Pisicute nu mai am, dar am prea multi caini. Tot ciudat.

      Apreciază

      • Când ai o casă, o curte și-un munte…
        Nu trebuie să-ți pară ciudat. Mai ales ție, care ești iubitoare de animale.Și nici mie. Chiar dacă eu nu am animale, nu înseamnă că nu vă înțeleg. Sora mea are 3 câini, una dintre nepoate are câine și vreo 9 pisici, cealaltă surioară a mea are câteva pisici „în întreținere”, așa că…
        Până la urmă este nevoia de a simți un suflet alături de tine. Că este om sau animal, chiar are importanță?
        Aș mai spune că în ultima vreme simt tot mai acut senzația că numai apropierea de natura-mamă ne va duce către viitor, care altminteri va dispărea pur și simplu.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s